Nu mi-a fost niciodata mai greu ca acum. Nu mi-a fost nicicand mai frumos precum astazi, cand aniversarea de sapte ani a Tangoului atat de iubit inseamna, prin sine insasi, o mare victorie. Victoria de a creste si de a pastra, uneori doar din bataile inimii, o revista care a atins cu frumusetea ei mii si mii de suflete. Puterea de a o transforma in dovada ca Marea Dragoste exista.
Au trecut sapte ani. O viata de om. Au trecut sapte ani, in care lumea s-a indreptat catre speranta si catre adevar, in care eu am intinerit cat pentru sapte, pentru ca am descoperit, scriind, citind si iubind, marea mea dragoste cautata o viata, aceea care te imbraca in lumina si curaj. Au trecut sapte ani in care copiii mei (ale caror nume le stiti deja din marturii mai vechi, Ilona, Victor, Iza si… Tango, „cei patru copii ai mei”) s-au facut tot mai mari, mai frumosi, mai intelepti. Sapte ani in care familia mi s-a asezat in rosturi tihnite si blande.
Au trecut sapte ani in care am plans si am ras. In care am visat, in care m-am luptat, in care am renuntat, atunci cand a fost cazul. In care am asteptat, cu noima sau fara folos.
Intind bratele si-mi vine sa zbor. Ma simt astazi un Mester Manole gata sa-mblanzeasca sindrila. Dar pentru ca nu pot parasi, zidita la temelia marii mele izbanzi, insasi inima mea, deschid larg copertele Tangoului si-i chem, rugandu-i sa vina, cu copiii lor si cu cele mai nobile ganduri si sa-mi ramana alaturi, pe toti cei pe care i-am intalnit in ultimii ani. Au fost, cu siguranta, cei mai frumosi ani. La multi ani!
