Pentru că luna asta îmi serbez ziua de naștere (vorba vine, în realitate o las să se serbeze singură, nu premeditez nimic), mi-am adus aminte acum de cele mai interesante aniversări pe care le-am înfrânt, până la momentul prezent. N-am s-o iau chiar din clasa a cincea, când am invitat 20 de colegi și, din motive învăluite în mister, au venit doar trei. Am să pornesc amintirile din punctul în care îmi funcționează corect memoria, adică de la majorat.
Împlineam, așadar, 18 ani. Iubitul meu de atunci, pentru care umplusem casa de zorzoane (restul invitaților nu mă prea emoționau), m-a sunat în ultima clipă, să-mi spună că n-are cum să vină, deoarece el se află în spital. Am înțepenit, mușcam din receptor, credeam că l-a lovit vreo motocicletă cu ataș, după cum sufla. Mi-a zis că offf, nuuu, nu l-a lovit nimic, decât o scarlatină. Pentru că nu-mi plăcea deloc cum sună boala lui, când colegii ceilalți mă întrebau de ce n-a venit la chef, îmi venea să le spun că are ciumă bubonică, dar până la urmă am ales o variantă mai onorabilă, am mințit că și-a rupt un crac, la patinoar. Desigur, m-am făcut de baftă o săptămână mai târziu, când deșteptul a început să circule prin oraș cu cataligele întregi, lăudându-se ca prostul cu boala lui eruptivă, infecto-contagioaso-acută.
Când am împlinit 25 de ani, m-am logodit. Domnul a venit la părinții mei, dar nu le-a cerut nici măcar formal acordul pentru un atare demers. A golit două sticle de vin, apoi i-a anunțat că noi doi am decissszz sșă ne căzsătorrrim. Mi-era cam jenă de ai mei, văzând cum viitorul ginerică se cherchelise sub ochii lor, dar asta e, am pus-o pe seama fericirii lui tembele, cum că urma să-i fiu soață o viață întreagă. Nu ne-am căsătorit niciodată totuși, fiindcă ne-am trezit, după cinci ani de dragoste îndopată de metafore, epitete și comparații, că nu ne mai iubim.
Când am împlinit 40 de ani, iubitul meu a înfipt, nu-i așa, 40 de lumânări în tort. Ăla arăta ca o măciucă. Am vrut să-l feliez, după ce am stins incendiul de pe el, suflând mai întâi din bojocii proprii, apoi strivind lumânările cu mâna udă, în mod cât se poate de emoționant și romantic. Nervos, tortul s-a surpat. Alunecarea de teren a stricat și dârele de romantism care mai rămăseseră în relația cu pricina.
Dar cea mai frumoasă zi de naștere a fost aia când – nu spun la ce vârstă, ca să nu deschid cutia Pandorei – iubitul meu n-a putut să vină la mine. În schimb, ca să salveze onoarea familiei, a venit nevastă-sa. El spusese că e divorțat, așa că prezența ei în cadrul ușii, cu plozii de mână și cu certificatul de căsătorie (încă valabil) în dinți a fost un dar neprețuit, și azi mai lăcrimez de emoție.
Dar nu vreau să fiu nerecunoscătoare sau să par că văd numai partea proastă a lucrurilor. Slavă Domnului, am avut parte și de aniversări superbe, când nevestele iubiților mei au stat frumos acasă la ele (deci acasă la ei), prin urmare nu m-au deranjat deloc.
Am ras cu lacrimi. La multi ani!! Sanatate!
La multi ani, draga Simonet!!!Drumul sa-ti fie calauzit de lumina vindecatoare, sa se stearga tot raul si durerea.
Te imbratisam cu drag si ne rugam zilnic pentru tine, M &I.