Noaptea trecuta am visat ceva ciudat. N-am sa insist prea mult asupra primului vis, trivial de direct, treceam inapoi un rau involburat, o apa tulbure, murdara, din care tocmai iesisem. “Nu te intoarce, ai sa te ineci!” imi strigau de pe malul opus, dar eu eram plina de incredere, daca l-am trecut o data, pot si a doua oara, desi ma dureau bratele, umerii, ceafa.
La mijlocul apei statea o femeie imbracata in negru, cu chipul palid si parul acoperit de un voal negru, dantelat. Nu plutea, nu, pur si simplu, statea infipta in apele raului, ca un tarus. “Sa nu ma atingi”, ii spuneam, dar ea nu parea sa ma bage in seama. Doar bustul ii iesea la suprafata, intoarsa cum era, cu fata, catre malul la care eu incercam sa ajung. Ma indepartam de ea, cu mare efort si chiar ma apropiam de mal, chiar reuseam sa ies. Raul nu mai era o apa curgatoare, ci o banala fasie de mare. Ajunsesem deja la apa mica. N-a mai fost nevoie sa inot, m-am indreptat spre plaja, cand, dintr-odata, cei din preajma au inceput sa tipe ingroziti si sa fuga din calea mea. Nu pricepeam de ce si nici nu ma interesa prea tare, eu aveam un plan de dus la indeplinire, sa ies si sa plec in cautarea unei prietene de-a mamei, tanti D., pe care o stiam in pericol. Pentru ea trecusem raul inapoi, lasandu-mi in apa geaca cea noua. Ieseam pe mal si urletele oamenilor care se trageau inapoi pe prosoapele lor, impingandu-se in calcaie, pe nisip, chiar incepeau sa ma enerveze. “Ce-ati patit?” – ii intrebam, “Ai murit, ai murit, pleaca de aici, imi spuneau, du-te inapoi”! “Ba n-am murit deloc, vorbesc cu voi, vad, aud, ma ustura ochii de la apa”… “Asa crezi tu, asa crezi tu, dar numai capul a ramas de tine, ia priveste de la mijloc in jos”… De la mijloc in jos nu mai eram. “Prostii, imi spuneam, trebuie sa ajung la tanti D”. “N-ai sa poti, nu vezi ca esti ca un cap de calusei, nici macar batz, n-ai, vai de tine!”… Eu, ca da, ei, ca nu, eu, ca da, ei, ca nu… si uite-asa, m-am trezit enervata, cu gatul intepenit.
M-am dat incetisor, jos din pat, numai Snowie m-a simtit si mi-a adresat un Mmm? interogativ (“unde te duci la ora asta?” pe pisiceste).
Era o intrebare retorica, pisicile se pricep foarte bine la intrebarile retorice, ea stia foarte bine unde am sa ma duc. Si iata-ma aici, la a doua cafea, incercand sa-mi amintesc cat mai adanc visul pe care voiam sa ti-l povestesc.
Toti avem o ierarhie personala a simturilor. Unii au o vedere de vultur rotitor in tarii, altii detecteaza efluvii alambicate, unii aud si cum creste ciuperca in padure, altii simt pe cerul gurii gusturi subtil amestecate. Printre acestia ultimii, ma numar si eu. “Mare scofala!”, poti spune, insa eu chiar cred ca e, stai sa vezi ce mi s-a intamplat in vis. (Precizez ca sunt in stare sa recunosc gustul apelor dupa izvoare si soiul portocalelor, dupa suc).
Era o dimineata de vara, plopii de la poarta ningeau puf pe trotuare si eu intram in scoala cu inima cat un purice, fiindca se sunase. (Ah, acest delicios, zemos, acrisor s-a sunat…). Era liniste, elevul de serviciu nu se vedea pe nicaieri, iar clopotelul statea cuminte pe taburetul de la usa (tamburel – cum zice tanti Ionescu cand se instaleaza pe el, seara, la spart seminte in fata blocului). Nu se aude decat apa din tasnitoare. Trag o gura buna, ma sterg cu dosul palmei si ma indrept spre clasa mea. Nu stiu cum se face ca ajung, insa, in cancelarie, unde vad masa lunga, ovala, pregatita de serbare. Si iar ma cuprind sudori reci: e serbarea de sfarsit de an si eu am venit in sarafan, in loc sa vin in pionier.
Puterea mea de consolare functioneaza chiar si in vis, lasa ca mai am timp sa ma intorc acasa si sa ma schimb, imi spun, in timp ce ma simt ca un pitic intrand in casa unor absente Albe ca Zapada. Pe fata de masa apretata sunt asezate farfurioare si pahare. Fursecurile, prajiturelele si sandvisurile stau la vedere, infasurate in celofan, pe mijlocul mesei. Ouale umplute imi fac din singurul lor ochi de maslina, prin folie razbate mirosul intepator al feliilor de gogosar in otet. Imi lasa gura apa, dar nu ma apropii, ca, daca gust, se cunoaste. Paharele inalte sunt pline ochi cu Pepsi. Alte doua navete isi asteapta randul dupa dulap. Imi fac socoteala ca daca sorb repede cate o gura din fiecare, n-o sa se cunoasca. Le iau pe toate la rand, fac turul mesei, e asa de dulce si de bun, ce-ar fi daca as mai lua cate o gura? Nu mai am timp sa ma supun ispitei, se aud tocuri pe hol si intra in cancelarie zana mea cea buna, cu ochi albastri si coada blonda, profesoara de engleza. Se uita la mine, la buzele mele lipicioase, la paharele de pe masa… imi ghiceste dorinta: “Vrei un Pepsi? ma intreaba. “Nu, multumesc, ii raspund, pe mine m-a trimis…” inventez din mers, dar ea ma intrerupe: “Stiu cine te-a trimis, intoarce-te la ora, ca acum se suna”. O zbughesc pe usa, ma indrept spre iesire, daca tot se suna, ce sa mai caut la ora? Usa scolii e larg deschisa. Se vad plopii vatuiti si umbrosi. Mi-e cam sete si ma abat sa sorb o ultima gura de apa de la tasnitoare. Are gust de Pepsi si beau si beau si beau… Nu stiu cum ajung acasa si o aud pe Mama din bucatarie: “Ai si venit? Tata ti-a facut o surpriza, ia deschide frigiderul!” Il deschid si, Doamna, e plin, captusit, burdusit, indesat, matlasat… ghici cu ce?
Acum iti marturisesc ce ma ingrijoreaza cu adevarat: cafeaua de azi dimineata, pasta de dinti, sucul de portocale, aceasta a doua cafea care pare ca doarme parsiva in cana, TOATE AU GUST DE PEPSI!
Ma consolez cu gandul ca, poate, la noapte, am timp sa gust din Merlot-ul pe care l-am zarit ascuns dupa caloriferul din cancelarie…
Angelica Lambru
