“Citesc aproape in fiecare zi texte noi, dar marturisesc ca de foarte multa vreme nu m-au mai emotionat atat de profund marturisirile cuiva pe cat au facut-o cele daruite – cu atata noblete, cu atata vigoare, cu atat incontestabil talent!- de tanara scriitoare Alexandra Botezatu.”- Alice Nastase Buciuta
Cum am descoperit Tangoul
Eu am facut liceul la Breaza. Eu nu m-am nascut la Breaza. Deci, la Breaza eu mergeam cu trenul. Cu unul personal foarte atasat de trecut, astfel incat nu voia deloc sa uitam de respectabila diligenta, facand tot posibilul sa o imite. In consecinta, pe tren citeam. In cei patru ani de mers cu personalul am avut suficient timp sa-mi desavarsesc cultura literara si publicistica. Am inceput cu o incalzire usoara, cu tabloide multicolore pe care le epuizam din Gara de Nord pana la Basarab. Am schimbat tactica, cumparand ziare fara poze si fara horoscop, dar nu-i asa, nu poti cere prea multe de la o fata de 16 ani… Unde mai pui ca erau tiparite pe o hartie de dimensiunea hartilor din cabinetul de geografie, iar mie nu au vrut sa-mi dea bilet redus la clasa I, cu umilul meu carnet de elev. Imi amintesc ca am incercat intr-un timp chiar cu niste romane, dar colegii erau rautaciosi si ma faceau tocilara. Am inteles rapid ca doar cei care se adapteaza supravietuiesc, asa ca singura cale de a impaca si varza pasiunii mele si capra colegilor mei era sa-mi gasesc niste reviste. Usor de zis. Nu stiam nimic despre nici una. In prima vineri cand am plecat spre casa am ales dupa dimensiuni. Am nimerit doua de dimensiunile unul caiet de scoala generala, pentru ca eu deja scriam pe studentesti si una diforma, nici cal, nici magar, nici A3, nici A4. Avea asa forma unui manual alternativ, cu foile mai lungi in dreapta. N-am citit-o pentru ca nu puteam s-o tin in mana. Am dat-o unei colege care facea handbal si avea mainile mai mari, cu riscul de a ma vaduvi de niste panseuri care ar fi putut sa-mi schimbe viata. Sau nu.
In prima duminica in care am plecat inapoi spre liceu, am ales dupa fata de pe coperta. Mi-a fost greu recunosc, din motive care mie imi scapa erau cam aceleasi fete. Am ales trei doamne pe care le stiam de pe vremea cand stateam acasa si aveam televizor si, mustind de curiozitate inca una pe care nu o vazusem niciodata. Dezamagirea a survenit rapid cand, in halta de la Brazi, am descoperit ca duduita era un model al unei agentii, care isi vanduse imaginea pentru coperta. Trist si cuprinzator. Dar lasa, imi zic, am alte trei interviuri cu alte trei doamne implinite de la care sa invat pasii spre succes. Din primul interviu am aflat ca doamna in cauza este foarte, foarte fericita, ca are o viata de familie exemplara, ca mananca sanatos si ca face multe, multe acte de caritate, dar nu-i place sa se laude cu asta. Din al doilea interviu am aflat ca doamna in cauza este foarte, foarte fericita, ca are o viata de familie exemplara, ca mananca sanatos si ca face multe, multe acte de caritate, dar nu-i place sa se laude cu asta. Din al treilea interviu am aflat ca doamna in cauza este foarte, foarte fericita, ca are o viata de familie exemplara, ca mananca sanatos si ca face multe, multe acte de caritate, dar nu-i place sa se laude cu asta. Prima impresie a fost ca e vorba de aceeasi doamna. Nu. A doua impresie a fost ca e vorba de acelasi reporter care a luat interviul. Nu. A treia impresie a fost ca decat sa citesc, mai bine ma uit pe geam. Da.
Dupa ce cu o luna in urma imi dadusem toata alocatia pe reviste, in luna ce a urmat m-am hotarat sa aleg rational. Am taiat de pe lista revistele de gatit, ar fi fost aproape o injurie sa duc intr-o camera de internat in care culmea tehnologiei era reprezentata de un fierbator, o revista cu poze cu mancare. Am taiat revistele de pescarie si vanatoare, la varsta aia vanam doar iluzii. Am taiat ziarele din motive ambientale. Am taiat revistele diforme. Am taiat revistele de shoping, ca niste cataloage de supermarket. Am taiat revistele cu interviuri stereotipe. Fara sa-mi dau seama am taiat tot chioscul de ziare…
Sor-mea e fan Angela Similea. Si si-a luat o revista care o avea pe coperta. Mi-a dat-o si mie s-o citesc pe tren. Resemnata si fara asteptari am pus-o in geanta. Am inceput-o in Gara de Nord. La Ploiesti am ridicat ochii prima data. I-am mai ridicat o data cand a venit controlorul. In gara la Breaza nu mi-am cautat taxi spre liceu, chiar daca aveam geanta grea. De acum stiam sa merg in pasi de tango…
Cum am devenit fumatoare
M-am apucat de fumat din iubire. Trebuia sa gasesc o modalitate de a ma afla in preajma baiatului de care imi placea asa ca mi-am evaluat rapid sansele. El tot timpul mirosea a fum de tigara. Trebuia fie sa invat sa joc fotbal, fie sa intru in cercul de fizica, fie sa ma apuc de fumat. Lesne de inteles ce am ales. Am exersat in particular ca sa nu par amatoare, mi-am studiat gesturile, m-am perfectionat. Am gresit avand dreptate. Ne-am intalnit la o tigara. Am impartit-o asa cum ne-am impartit si viata in anii urmatori. El tot timpul miroasea a fum de tigara. Ne iubeam fatis si fumam pe furis. Ne aveam doar pe noi si tigarile care ne faceau sa ne simtim oameni mari, oameni stapani pe iubirea lor. Am aflat prea repede ca oamenii mari au voie sa fumeze in public, dar prea des iubesc pe ascuns. Iubirea noastra s-a fumat. Ne-am lasat cum ne lasam chistoacele pe buza vreunui trotuar.
Am fumat apoi de singuratate, de dor, am fumat langa altii. M-am lasat de dragul altor iubiri si m-am reapucat tot de dragul lor. Am fumat ca sa pot vorbi cu cineva, am fumat ca sa ma lase lumea in pace. Au trecut zece ani ca zece rotocoale de fum. Fumez si acum, zambind ca unei cicatrici pe care nu mai sunt suparata si pe care nu mai vreau s-o uit. El tot timpul mirosea a fum de tigara. Mie si acum fumul de tigara imi miroase a el.
Tot din iubire am sa ma las de fumat. Din iubire pentru copilul pe care il voi naste.
Cum am uitat ce mi-am dorit de ziua mea
Anul asta o sa implinesc 25 de ani. Mi-am dat seama azi, desi mai sunt cateva luni pana atunci, cand m-am uitat in oglinda si am vazut cum sunt imbracata.
Nu-mi serbez niciodata ziua, nu fac tort si nu suflu in lumanari, dar in fiecare an imi doresc un lucru frumos pe care mi-l cumpar de la magazinul de lucruri frumoase. Si tot in fiecare an imi mai doresc cate un lucru frumos pe care nu-l pot cumpara de la niciun magazin. Toata dimineata m-am gandit la ce mi-am dorit anul trecut. Pe primul mi-l aduc aminte, il am in sifonier. La al doilea ma tot gandesc… Ciudat ca nu-mi aduc aminte ce mi-am dorit cand am implinit 24 de ani, dar si mai ciudat ca imi amintesc perfect ce mi-am dorit cand am implinit 7. Urma sa merg la scoala, ma simteam mare. Atat de mare incat am considerat ca este cazul sa incep sa citesc reviste pentru femei. „ Reviste” e o exprimare generoasa, in 93 era doar „Femeia”. Bine ca era mama abonata. Cum nu stiam sa citesc, m-am oprit la singura pagina cu poze, cea de moda. Acolo se afla dorinta zilei mele de nastere. Din anul ala. Era o fata cu parul desfacut. Purta o fusta cu buline si o bluza cu bucata aia de material aplicata in jurul taliei – peplum – moda care e revenit ironic anul asta. Dupa ce am vazut-o, instantaneu mi-am dorit sa fiu ca ea. Nimic si nimic altceva. Mai jos pe pagina, sub pantofii ei cu bareta si bot rotund scria ceva. Mi-a citit sor-mea un nume pe care nu mi-l amintesc si varsta ei – 25 de ani. Din clipa aia am hotarat ca vreau sa am 25 de ani pentru ca atunci trebuie sa mi se intample ceva minunat. Tot sor-mea mi-a calculat anul in care voi implini varsta cadoului meu: 1987 + 25 = 2012. Dupa ce am depasit socul ca mai am de asteptat pana ce anii se vor scrie cu doi in fata, am plecat sa o anunt pe mama:
– Mama, eu vreau sa am 25 de ani!
Mi-a raspuns cu niste ochii pe care i-am inteles muuult mai tarziu:
– Si eu…
Atunci am crezut ca se referea la mine, sa cresc odata sa nu-i mai stric rujurile si sa nu-i mai decupez revistele. Acum stiu ca se referea la ea. Oricum, anii care incep cu doi au venit, motivata de acuratetea calculelor ei, sor-mea s-a facut profesoara de matematica, mama nu mai e abonata la „Femeia”, iar eu mai am putin si-mi indeplinesc dorinta. Cred…
M-am uitat in oglinda azi de dimineata si mi-am amintit ca peste 2 luni implinesc 25 de ani. Port niste blugi suflecati, tenisi cu floricele si un tricou cu strumfi. Nu cred ca in 2 luni o sa incep sa port fuste cu buline sau pantofi cu bareta. Nu sunt nimic ce mi-am imaginat la 7 ani ca voi fi. Nu seman deloc cu fata din revista. Dar varsta asta in sine este cadoul de ziua mea. Iar la 25 de ani trebuie sa mi se intample ceva minunat. Iar daca tu citesti asta si daca tu nu esti eu, inseamna ca mi s-a intamplat deja.
Nu seman deloc cu fata din revista. Dar ma simt exact ca ea.
