1
Lupi și zăpezi și uimirea că sunt împreună
îi făcuseră foarte tăcuți. Printre copaci
pândeau vechile lor trupuri și vechii lor ochi
cu vechi priviri, parcă neacceptând să fie
uitate – dar fuseseră oare uitate?
Ei doi nu erau oare o succesiune,
nu-și purtau cu ei numeroasele lor capete,
încuviințând și clătinând din toate o dată,
și brațele lor nu erau infinit mai multe
și mai semnificative decât ale acelor
binecunoscute și înfricoșătoare statui?
Tăcând, se putea auzi adânca lor rumoare,
o dispută în intimitatea celulelor,
– pe când noaptea-i gâtuia pe urmăritori
cu mâna ei sigură.
2
Ei nu știau decât atât: că începe
prima lor noapte de dragoste. Pătrunseră
într-un decor inventat anume, într-o odaie
din care fuseseră scoase câteva tablouri lugubre,
o pisică cu un șoarece-n burtă, o natură moartă,
cu păsări tăiate – rămăseseră pe pereți
dungi argintii, pe o distinsă absență înșelătoare
și câteva mobile doar, și patul nupțial
cu imensa lui cuvertură de culoarea apei.
Erau împreună – se puteau atinge, își puteau
amesteca părul în același pahar și pielea în aceeași aromă,
puteau fugări flăcări pe arcul coapselor,
împlânta sărutări la răscrucea dintre două oase.
Dar pentru aceasta, trebuia întâi să lepede fiecare
legătura cu morți pe care o purta cu el
și s-o așeze pe soba verde.
3
Adânc mișcat, se culcase la picioarele ei,
tăcând. Ea îi privea părul în care
ciudate ierburi pale se uscau sub mâinile ei.
Atinse și inima lui, și se sperie
de acele ritmuri urgente, ca de silabe
alergătoare în afara cuvintelor, și-i era
încă străin postavul hainei lui sub care
nu i se putea bănui forma pieptului și a umerilor.
Nimeni nu-i mai urmărea aici
decât ei înșiși, abandonați și anexați de ei înșiși,
și stăteau așa, numeroși la trup și la suflet,
într-un dans nemișcat.
4
Ea se desfăcu de ea însăși, de câteva ori la rând,
până la o nuditate posibilă,
pentru a-i ajuta lui să-și facă loc
prin mulțime, până la ea.
El veni încet, melodios, necunoscut, veni mereu,
mereu ajungând, și ei i se păru că dintotdeauna
el făcuse acest drum către ea, prin ea către ea –
și suind și ea către el, trecu prin el, regăsindu-se
undeva în afara lor, dar întâlnindu-l și acolo
tot pe el, venind spre ea, venind mereu, mereu ajungând,
– și o mare continuitate îi ținu împreună
până la țipăt.
5
Târziu, după miezul nopții, ea adormi – iar el nu.
În somnul ei, îl auzi respirând depărtat
ca un râu la capătul unei imense și nepăsătoare
câmpii. Ca să n-o turbure, nu se mișca, dar ea,
turburată-n ea însăși, îi atingea
umărul, rece de noapte, acum cunoscut,
și, la răstimpuri, privind-o îl presimțea,
cu o privire egală cu noaptea.
Trupurile se retrăgeau în trupuri, prea tinere
pentru a deveni amintiri, prea vechi
pentru a nu-și înțelege frumusețea.
Era o noapte puternică, un simbol
respirat îndelung.
Morții își țineau răsuflarea.
6
Apoi au strâns totul și au plecat alergând,
ieșind din noapte și din acel decor în care
tablourile se refăceau încet; reapăru întâi
conturul fosforescent al pisicii,
apoi conturul șoarecelui din ea, apoi sângele
strigător al păsărilor; sclipiră cuțitele.
Ei alergau, alergau, dar, de astă-dată,
urmăritorii nu mai puteau fi opriți. Se treziseră
și morții și îi înconjurară
invizibili la început, apoi se constată, deodată.
că pe mâna ei stângă se încolăcise
un fir negru, ca o tăietură, iar el
își simți buzele acoperindu-se de un misterios sânge.
Rostiră tare cuvintele iubirii, nu se auzeau,
nu-și auzeau glasurile, vedeau doar
forma cuvintelor amorțind în văzduh.
Strigară cu ochii atunci, strigară cu fruntea,
nu se auzeau, trupurile lor
începură să se rotească încet, depărtându-se,
morții deveniră vizibili, se ciocniră de ei,
se rătăciră printre ei și prin mulțimea de ei înșiși,
nu se mai regăsiră.
7
Și muriră lupii,
și se topiră zăpezile.
Atât de repede se petrecuse totul,
încât nimeni n-ar fi zis că a trecut pe acolo
o întâmplare cu capete și mâini. Ei înșiși,
dacă ar fi întrebați, n-ar mai ști de unde apar
acele ciudate pete pe obrazul lor nocturn,
de altfel nici nu au cum s-o știe, ziua, obrazul lor
e curat și palid, s-ar mira, s-ar privi în oglindă
o clipă, mult prea puțin pentru a observa
în colțul de sus, ochiul nesăturat al nopții,
și ar refuza apoi să mai fie întrebați vreodată ceva.
Photo by Zoltan Tasi on Unsplash
