In una din cele mai interesante carti scrise recent despre decodificarea particularitatilor care ii fac pe membrii unei culturi sa fie parte a acelui grup, carte numita “Intelegerea Culturilor Globale”, profesorul Martin Gannon construieste cate o metafora care surprinde esenta culturilor nationale. Avem de a face in fiecare caz cu o activitate, un fenomen sau o institutie cu care membrii respectivei culturi se identifica emotional sau cognitiv, o intruchipare a esentei. Iar metafora pentru spiritul italian este opera. Dramatismul, teatralitatea si focul italienilor sunt concentrate si redate perfect de scara, trairile si intensitatea operei. Iar daca demersul ar fi continuat cu determinarea personalitatii care vine cel mai frecvent in mintea oamenilor atunci cand e pronuntat cuvantul opera, probabil ca raspunsul ar fi fost Luciano Pavarotti.
Tenorul s-a nascut in nordul Italiei, la Modena. Tatal sau, Fernando, era brutar si cantaret amator de opera, iar mama, Adele, lucra intr-o fabrica de trabuce. Dupa cum a declarat Pavarotti, tatal era si el inzestrat cu o voce valoroasa, dar a renuntat la posibilitatea de a aparea pe o scena din cauza emotivitatii. Familia formata din patru membri traia in conditii destul de precare la periferia orasului, intr-un apartament cu doua incaperi. Cel de-al doilea razboi mondial le-a restrans si mai mult spatiul existential, fiind fortati sa se mute si sa inchirieze o singura camera la o ferma din afara orasului. Nu e de mirare ca Luciano a prins de timpuriu gustul fotbalului, sportul national italian, pe care a inceput sa il practice si care chiar i-a adus faima locala, in calitatea de component al echipei orasului.
In acelasi timp insa, a inceput sa asculte inregistrarile de opera cu tenorii timpului aflate in colectia muzicala a tatalui sau si, pe masura ce petrecea tot mai multe ore in acest mod, placerea adusa de muzica crestea de la o zi la alta. Tenorul favorit si idolul sau era Giuseppe Di Stefano. In jurul varstei de noua ani, sub influenta pasiunii pentru muzica a tatalui, a inceput sa cante alaturi de acesta in corul unei biserici locale si sa ia lectii de canto.
Muzica si prima renuntare la muzica
Interesat de sport si de muzica, tanarul Pavarotti s-a vazut ajuns la momentul alegerii unei cariere si, influentat de mama, nu a dat pentru inceput curs nici uneia din cele doua pasiuni, optand sa devina invatator. Chiar a predat doi ani intr-o sscoala elementara, insa dragostea pentru muzica a invins cand, la 20 de ani, a luat parte impreuna cu corul in care canta la un concurs international desfasurat in Tara Galilor si au fost cotati drept cei mai buni. Atunci a abandonat cariera de profesor, cu consimtamantul destul de retinut al tatalui, care intelegea cat de mare e riscul acestei schimbari, si s-a dedicat muzicii.
A inceput studiul serios al muzicii cu Arrigo Pola, tenor profesionist si profesor respectat din Modena, care a fost de acord sa il indrume fara sa ii ceara bani. Experienta castigarii concursului din Tara Galilor a fost, dupa cum avea sa declare ulterior Pavarotti, cea mai importanta din viata sa, pentru ca i-a dat puterea, curajul si increderea sa isi recunoasca si sa isi asculte adevarata chemare. Dupa ce Arrigo Pola s-a mutat in Japonia, a continuat sa studieze cu Ettore Campogalliani, cel care o indruma si pe Mirella Freni, prietena din copilarie a lui Pavarotti si viitoare soprana renumita. In anii care au urmat au aparut de multe ori pe scena impreuna si au inregistrat in studio bucati muzicale care s-au bucurat de mare succes. Marele tenor nu a obosit niciodata sa sustina cat de importanta este expunerea timpurie a copiilor la mediul muzical, spunand ca atunci cand aceasta nu are loc, li se refuza ceva esential pentru formarea lor. De asemenea, spiritul perfectionist este redat in declaratia conform careia “rivalitatea este cu noi insine, Incerc sa fiu mai bun decat este posibil. Ma lupt cu mine, nu cu ceilalti.” Iar despre muzica spune ca este forma perfecta de exprimare a oricarei emotii.
In timpul studiilor muzicale a mai lucrat o vreme in domeniul vanzarilor de asigurari, pentru a se putea intretine. Primii sase ani de prelucrare si pregatire a vocii au condus doar la cateva recitaluri, toate neplatite, toate in orase mici. Presiunea psihica asociata cu rezultatele modeste ale atator ani de eforturi a trecut probabil in plan fizic si s-a manifestat sub forma ingrijoratoare a unui nodul format pe corzile vocale, suferinta care a provocat un concert dezastruos la Ferrara. Urmarea a fost ca a luat decizia sa renunte la muzica. Mai tarziu avea sa isi declare convingerea ca hotararea a fost insotita de o enorma eliberare de sub dominatia tensiunii nervoase si rezultatul a fost nu numai ca nodulul a disparut ca prin farmec dar, asa cum spune in autobiografie, “tot ceea ce am invatat pana atunci s-a mulat dintr-o data perfect pe vocea mea naturala si am reusit sa obtin sunetul pe care m-am straduit atat de mult sa il stapanesc.”
La 26 de ani, a castigat un concurs desfasurat la Teatro Reggio Emilia, facandu-si debutul solo in opera cu rolul Rodolfo din Boema. Tot acum se casatoreste cu Adua Veroni, pe care o cunostea de cind avea 20 de ani. Impreuna au avut trei fete si casatoria a rezistat pana cand s-a indragostit de Nicoletta Mantovani, cand recunoasterea relatiei cu aceasta a provocat un scandal care a implicat si biserica catolica, recunoscuta ca fiind total opusa ideii de divort. Desi botezat catolic, nu era foarte des vazut la biserica si, datorita divortului, comunitatea catolica a fost foarte vocala impotriva depunerii lui cu onoruri in catedrala din Modena, dupa ce, invins in lupta cu cancerul, a parasit la 71 de ani o viata in care a impartit dragoste, bunatate si generozitate pana la final.
Frumusetea care iti da o sansa
Dupa debutul cu Rodolfo au urmat roluri pe scenele teatrelor italiene de opera, apoi la Opera de Stat din Viena si la Royal Opera House din Londra, unde a fost chemat sa il inlocuiasca in spectacol pe idolul sau Giuseppe Di Stefano tot ca Rodolfo in Boema. A luat parte la un turneu european cu La Scala din Milano dar, desi s-a bucurat de succes, popularitatea sa era inca departe de a atinge cotele impresionante de mai tarziu.
Intamplarea, potrivirea, norocul, sau ce alt nume preferam sa dam conjuncturilor fericite care pot influenta parcursul unei cariere sau al unei vieti, a facut ca soprana australiana Joan Sutherland sa fie in cautarea unui partener de scena tanar, inalt, cu o prezenta impunatoare, alaturi de care sa apara in turneul pe care il pregatea in tara natala. Turneul australian s-a dovedit a fi de importanta majora in cariera lui Pavarotti, biletele la toate concertele fiind epuizate. Cei doi au cantat impreuna patruzeci de spectacole in doua luni iar italianul a spus ca de la Joan a invatat tehnica respiratorie de scena care avea sa il sustina de-a lungul intregii cariere.
La 30 de ani si-a facut debutul american, la Miami, tot alaturi de Joan Sutherland, in Lucia di Lammermoor, si la Scala din Milano, alaturi de prietena lui din copilarie Mirella Freni, in Boema montata de Franco Zeffirelli. Un alt triumf a fost reprezentatia din 1969 cu Lombarzii, la Roma, unde a aparut pe scena alaturi de soprana Renata Scotto.
O aparitie de senzatie, care a insemnat inceputul fenomenului Pavarotti, a avut loc in spectacolul de la Metropolitan Opera din New York in 1972, cand a cantat in “La Fille du Regiment” din nou alaturi de Joan Sutherland. Felul electrizant, atat tehnic cat si emotional, in care a interpretat aria principala a starnit entuziasmul nemasurat al publicului, care l-a rechemat de 17 ori din spatele cortinei, parca nemaiindurandu-se sa il lase sa plece. Acolo si-a dat adevarata masura a talentului, a vitalitatii, a tehncii muzicale si a dragostei nesfarsite de viata.
Intre toti tenorii cu har, Pavarotti s-a facut cunoscut si iubit si datorita unor calitati umane speciale: caldura, autenticitate, daruire. Dubland in mod fericit calitatile vocale exceptionale, atributele umane au ajuns adanc in inima publicului si au determinat de nenumarate ori reactii de felul celei declansate la Metropolitan Opera in New York. De altfel Pavarotti era de parere ca muzica de opera nu trebuie sa fie rezervata doar elitelor si a facut tot ce i-a stat in putere sa o faca cunoscuta si iubita in randul unui public cat mai larg si divers. Aparitiile electrizante pe scenele marilor teatre de opera ale lumii au fost insotite de inregistrarea a numeroase arii sau chiar spectacole intregi si de nenumarate prezente in emisiunile de televiziune. In 1982 a aparut in filmul numit “Yes, Giorgio” si a publicat un volum autobiografic.
Unul din proiectele sale cele mai cunoscute si iubite in a fost trio-ul format cu Placido Domingo si Jose Carreras. Forta vocala si artistica transmisa de aceste talente reunite a actionat din nou ca un magnet asupra sufletelor oamenilor, deschizandu-le gustul pentru opera si aducand muzica clasica la nivele de popularitate nemaiintalnite pana atunci. Colaborarile lui artistice s-au extins de altfel si la sfera muzicii rock, aparand pe scena alaturi de Bono de la U2 sau Eric Clapton si chiar la muzica pop, cantand alaturi de Celine Dion sau Spice Girls.
Dar maestrul nu a incantat publicul numai in sali de opera celebre si atent decorare. Pasiunile, bucuriile si tristetile personajelor sale s-au revarsat asupra multimilor adunate in parcuri si pe stadioane, acolo unde publicul navalea sa se delecteze cu vocea si prezenta marelui tenor. Concertul din Hyde Park din Londra a adunat 150000 de spectatori, cel de langa Eiffel Tower in Paris un numar dublu, si ambele au fost intrecute spectaculos de evenimentul muzical desfasurat in iunie 1993 in Central Park in New York, cand privilegiul de a il asculta live pe Pavarotti a adunat nu mai putin de jumatate de milion de oameni.
Au existat, desigur, si voci critice, care au sustinut ca avea si o seama de defecte, ca nu avea rabdare sa invete rolurile sau ca anula multe spectacole, castigandu-si in felul acesta renumele nedorit de “Regele anularilor”. Opera Lirica din Chicago i-a interzis pe viata sa mai apara pe scena din Orasul Vanturilor pentru ca in ultimii opt ani anulase 26 din cele 41 de spectacole programate. Pavarotti era un personaj si in viata de zi cu zi, o aparitie colorata si plina de energie, poate uneori nu dintre cei mai disciplinati tenori, dar toate acestea paleau atunci cand vocea lui dezlantuita transmitea oamenilor valuri si valuri de emotii.
A ramas in istorie interpretarea ariei Nessun Dorma din opera Turandot de Puccini, care a fost aleasa ca tema muzicala in transmisiunea BBC a Campionatului Mondial de Fotbal din 1990. Tensiunea muzicala a ariei printului necunoscut Calaf, cel care se indragosteste de frumoasa si indiferenta Turandot, si amenintarea cu moartea care pluteste deasupra personajelor sunt transmise cu forta vocii lui Pavarotti intr-un flux care aproape provoaca adictie prin frumusetea lui. La fel stau lucrurile si cu O Sole Mio, care in interpretarea celor trei tenori la Roma, inainte de anchiderea aceluiasi campionat de fotbal, a ramas din nou in istorie si avea sa fie adusa din nou in scena cu efecte emotionale monumentale asupra publicului. Era absolut obisnuit ca in mijlocul ariilor zecile de mii de oameni sa aplaude spontan, si nu doar o singura data ci de cateva ori, in cascada, pe masura ce muzica isi desfasura puterea si magia de nestapanit. Au ramas de asemenea celebre concertele umanitare si cele care aveau ca invitati personalitati muzicale din lumea rock-ului sau a muzicii pop. Forta vocii lui Pavarotti, statura fizica impunatoare, dar care emana ceva bland, profund uman, declansa reactii dincolo de manifestarile obisnuite ale spectatorilor de opera. Se crea o comuniune sufleteasca palpabila intre artist si cei veniti sa se desfete cu gratia harului lui.
Senzatia ramane aproape la fel de puternica la ascultarea inregistrarilor audio si video. De cate ori asculti Pavarotti, indiferent daca esti sau nu iubitor de opera, ceva profund se misca in suflet, adancurile sunt rascolite. Iar fata lui care straluceste de fericirea de a da curs harului cu care a fost binecuvantat, completeaza senzatia ca de fiecare data suntem martorii unei manifestari speciale, ceva ce transcede ordinea zilnica a lucrurilor si ne aseaza, pentru minute sau ore, in universul care conteaza cu adevarat.
Dar poate ca tot Pavarotti insusi, intr-un interviu cu Larry King in 2003, cu patru ani inainte de a pierde lupta cu cancerul, a formulat cel mai inspirat raspuns la intrebarea de ce este lumea atat de interesata de el, de ce, pe langa performantele muzicale, viata ii este disecata neintrrupt de presa, de ce starneste un interes general atat de mare. “Ei bine, a spus Pavarotti, sa zicem ca daca ma vezi o data nu ma mai poti confunda cu altul. Si vocea mea este una foarte particulara, pe care nu o confunzi cu alta. Acestea doua luate impreuna formeaza personalitatea.”
