fbpx

HORIA-ROMAN PATAPIEVICI: Am fost un adolescent foarte turbulent

de

Este presedintele Institutului Cultural Roman, inventatorul revistei Idei in Dialog, autorul volumelor Cerul vazut prin lentila, Zbor in bataia sagetii, Politice, Scrisori catre Alexandru Paleologu, Omul recent, Discernamantul modernizarii, Ochii Beatricei sau cum arata cu adevarat lumea lui Dante. Este revendicat de elita intelectualitatii contemporane, iar discursul sau se distinge prin curaj, limpezime si frumusete. Horia-Roman Patapievici ne-a facut onoarea de a ne vorbi despre drumul sau pana azi.

Aventura mea muzicala a fost o experienta remarcabila

Marea Dragoste / Tango: Cum este Horia-Roman Patapievici in postura de tata? Cum iti cresti copilul, indrumindu-l strict, lasindu-l liber?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Lasindu-l complet liber. Singura „constringere“ la care e supus e aceea ca traieste intr-o familie, care se comporta intr-un anumit fel. Singura forta cu care a fost confruntat, dinspre parinti, a fost puterea exemplului, nu puterea predicii sau a admonestarii.


Marea Dragoste / Tango: Ai mers instinctiv pe drumul acesta? Cum ti-ai dat seama ca asta este calea cea mai buna?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Eu am fost un adolescent foarte turbulent si am intrat, de la 13 ani, intr-un conflict inchipuit si injust fata de parintii mei, dublat de unul violent cu mine. A fost foarte dur. Am avut relatii  proaste cu parintii mei si ele nu s-au rezolvat decit dupa ce am depasit adolescenta. Conflictul meu cu ei nu se referea la disputa pedagogiilor, ci la acordarea libertatii. Imi voiam libertatea ca pe un drept de a fi arbitrar. In revansa, eu i-am acordat copilului meu o libertate totala – am sperat ca in acest mod sa nu confunde, cum am facut eu, libertatea cu arbitrarul.


Marea Dragoste / Tango: Ai povestit despre adolescenta ta de citeva ori, ai spus ca ai avut o adolescenta bogata in experiente, ca erai un tinar indragostit de muzica rock…

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI:
Da, eram un bun cunoscator al acestui fel de muzica. Stiam tot ce tinea de muzica facuta cu chitari si cu tobe…


Marea Dragoste / Tango: Ai cintat tu insuti?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Cum altfel? Nu se poate sa-ti placa muzica asta fara sa doresti s-o faci si tu. E la fel ca la fotbal. La o anumita virsta, vrei neaparat sa ajungi fotbalist – sau astronaut… Asa ca am incercat sa invat, dar am facut-o cum nu trebuie, adica numai dupa ureche, fara sa am o ureche perfecta. Si, desi am folosit un manual, nu am avut un profesor, ceea ce m-a limitat drastic. Eram mediocru. Cintam intr-un grup format cu colegii mei de liceu, care, fireste, nu a depasit niciodata un nivel foarte modest de performanta artistica. Am dat un singur concert, in cadrul liceului, care a fost o imbinare neconvingatoare de eroic, grotesc si ridicol. Am avut succes de stima, nu din motive muzicale, ci pentru ca eram placuti de colegii si de colegele noastre.

Trebuie spus ca relatia mea cu muzica rock nu era strict muzicala. Era o forma de manifestare a libertatii. Si o incercare de a trai cu intensitate, pe pielea mea, lucrurile care ma incintau. Am incercat sa produc eu lucrurile care ma atrageau: admiratia si identificarea se afla intr-o relatie complexa… In sensul acesta, aventura mea muzicala a fost o experienta remarcabila. In plus, asta mi-a creat o relatie cu muzica care mi-a slujit foarte mult, mai tirziu, cind am trecut de la muzica mica la cea mare. Cind stii cum se produce un sunet, cum sunt distribuite gamele pe un grif, cind stii cum se obtine un anumit timbru – din apasare, din ciupire, din vibrato –  toate astea te fac s-auzi altfel muzica.

Tango: Deci ai fost chitarist?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI: Da, chitara solo.

Marea Dragoste / Tango: Probabil e instrumentul cel mai greu intr-o formatie.

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI:
Nu, n-as zice, pare asa din afara. Fara o buna chitara solo se poate imagina o formatie: fara o buna sectie ritmica, nu. Dialogul bass – toba e esential pentru echilibrul muzical al oricarei piese.

Marea Dragoste / Tango: Cum ai facut trecerea de la adolescenta rebela catre intelegerea cuvintului scris, catre gindul profund?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: N-am facut-o, pentru ca erau simultane, rebeliunea si intrarea in scris. Cind eram rebel, nu eram altfel decit sunt acuma. Rebeliunea mea nu excludea performanta scolara. Eu am fost intotdeauna un elev foarte bun. Eram mereu premiant, printre primii. Si, in acelasi timp, dupa ore, eram ceea ce se numeste un „copil problema“. Eram obsedat sa-mi experimentez libertatea ca dorinta de a face orice. Miza suprema, pentru orice adolescent, este libertatea in raspar. Adolescenta revendica dreptul de a exersa cu corpul, cu mintea, cu sufletul, cu viata – totul.

Acum, eu am deja 50 de ani si vad lucrurile destul de diferit de felul convulsiv si limitat in care le vedea tinarul care eram atunci cind eram adolescent. Si lucrul pe care-l intelegi cu virsta si pe care nu-l intelegi cind esti pusti este – cu vorba apostolului –  ca „desi toate pot fi facute, nu toate-ti sunt de folos.“ Si sunt foarte multe din lucrurile pe care le faci ca adolescent care, nu doar ca nu-ti sunt de nici un folos, dar iti sunt daunatoare.

Asa ca, o educatie stricta – ca sa inchidem intrebarea de la care am pornit – are valoarea ei, lucru pe care il inteleg acum mult mai clar. Si mai cred, azi, ca o mare problema pentru lumea moderna este retragerea completa a educatiei din rigoare, din constringere.


Marea Dragoste / Tango: Si orientarea ei spre libertate?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Libertatea este un lucru pe care trebuie sa-l dobindesti, sa stii sa-l cuceresti, nu sa-l primesti de-a gata. Libertatea primita de-a gata strica, in dublu sens: strica pentru ca n-o mai pretuiesti si asta se vede in toata lumea occidentala, unde cetatenii nu mai pretuiesc libertatea lor pentru ca o au de zeci, de sute de ani si li se pare un dat al naturii, asa, ca anotimpurile. E fals.

Libertatea se cistiga sau cum spunea Eugen Lovinescu foarte frumos, in anii lui tirzii: „imi iau libertatea sa…“ Libertatea se ia, este un bun exigibil. Si in al doilea rind, pentru ca excesul de libertate te strica. Este ca excesul de dragoste sau de dragalasenie in copilarie: rezultatul e intodeauna rasfatul, e domnul Goe. Abia acum imi dau seama ca educatia nu poate renunta la o dimensiune de constringere, care trebuie exercitata in sensul triadei platoniciene: adevar – bine – frumos. In ce-l priveste pe Tudor, eu l-am crescut numai prin puterea exemplului, adica prin pedagogia valorilor implicite. I-am lasat libertatea valorilor explicite, sperind in adinc ca valorile implicite, influentate de familie, sunt mai eficace.

E insa important de spus ca acest tip de educatie nu e singurul si nu cred nici ca este cel mai bun. Eu mi-am educat copilul cu o metoda influentata drastic de problemele adolescentei mele. Daca n-as fi avut atunci aceste probleme, rezumate prin bezmetica mea revendicare de libertate absoluta, as fi vazut azi diferit problema educatiei lui. Bunaoara, cind am remarcat ca Tudor are ureche muzicala, ar fi trebuit sa il oblig sa faca un instrument. N-am facut-o. Nici sa citeasca nu l-am obligat. Am gresit in ambele dati. Si am gresit pe spinarea si in contul viitorului lui.

Marea Dragoste / Tango: Dar el citeste?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Nu.

Marea Dragoste / Tango: Catre ce se indreapta ca profesie?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI:
Arhitectura, design, zona aceasta.

Totul ma pasioneaza inca

Marea Dragoste / Tango: As fi vrut sa te-ntreb cum iti amintesti de relatia cu tatal tau, acum, la 50 de ani?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Tatal meu a fost un om de o modestie si de o discretie cu totul si cu totul exceptionale. Nu incetez sa ma minunez, pe masura ce imbatrinesc, de rezerva, discretia si modestia lui. Era un om briliant de inteligent, dar nu arata niciodata acest lucru. Nu avea nici un pic de vanitate. Sa se dea mare? Tata? Niciodata. Dupa ce a murit, am fost la banca sa-i string din birou lucrurile. Avea biroul plin de carti, carti de specialitate (tata era economist, unul foarte bun, expert in circulatia baneasca), scrise in toate limbile Europei. Fusesera luate de la biblioteca Bancii Nationale, pentru consultare in vederea redactarii studiilor care ii fusesera comandate.

Pe vremea aceea Banca avea o biblioteca la care aveau acces numai expertii; aceasta, fireste, ca tot ce era considerat sub comunism ca ar reprezenta o veritabila cunoastere, era trecuta la secret. Erau acolo, intre altele, rapoartele oficiale si neoficiale ale expertilor din fostele tari socialiste, grupate, iti amintesti, in CAER. Tatal meu a murit in 1985, in plina epoca a secretului. Dupa ce a murit, au venit repede de la biblioteca sa recupereze materialele secrete care stii ce regim strict aveau pe atunci. Si a venit o doamna, era foarte abatuta. „Vai, domnu’ Patapievici, cum a murit dinsul, saracul…“, spunea, si era foarte tulburata.

Cind a aflat ca e acolo si fiul lui, s-a apropiat de mine si mi-a spus: „Dumneata esti fiul d-lui Patapievici?“ „Da“, am spus. „Hmm… iti dai seama ce om a fost tatal dumitale? Esti constient ce tata ai avut? Nu cred! Nu poti! A fost un om extraordinar, un om atit de savant, de stiutor, de poliglot! Vezi toate cartile astea, in cite limbi sunt scrise? Poloneza, rusa, germana, engleza, franceza, italiana… Era singurul om care nu cerea traducere. Nu avea nevoie… Asa era tatal dumneavoastra!“, mi-a trintit in fata, cu o formidabila satisfactie, destul de rautacioasa. Avea dreptate. Tatal meu era poliglot, era un om de o inalta cunoastere tehnica a economiei, care insa, spre deosebire de mine, nu se simtea deloc atras de alte domenii, in afara specialitatii lui.

Marea Dragoste / Tango: Tu esti atras de mai multe specialitati.

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Eu, spre deosebire de el, nu ma satur de nimic din sfera cunoasterii: totul ma pasioneaza, inca. El avea interese cognitive bine precizate, pe care nu le depasea niciodata. Nu avea curiozitati. Iar in domeniul sau excela ca un virtuoz. In rest, semana cu toti oamenii. Avea insa o capacitate de mobilizare a inteligentei, care intotdeauna m-a uluit. Era un om ordonat, meticulos, tipicar si cu mania ordonarii sistematice. In acelasi timp, era un om distant, inchis, sigur pe sentimentele lui, dar nesigur pe exteriorizarea lor, era marcat sufleteste de anumite episoade traumatice din viata lui, bunaoara, de episodul foametei.

Tata nu putea sa arunce la gunoi nici piinea cea mai ireversibil uscata. Inventase un procedeu de-a o primeni, prin prajire controlata, botezat de noi, copiii lui, in deriziune, „cojita“, procedeu adus cu el din timpul razboiului, de la Viena, unde traise dupa ce s-a refugiat din Cernauti. Desi piinea astfel preparata devenea relativ comestibila, mie ideea mi se parea culmea aberatiei, asa ca aruncam pe ascuns tot ce era uscat, pina sa vina tata, pentru ca el, psihologic vorbind, era incapabil sa arunce la cos un aliment, chiar semi-expirat, stiind in mod dureros de acut cit de pretios i-ar fi fost lui, pe timp de foamete, la Viena… Viena, ca loc al foametei, iti dai seama?

Marea Dragoste / Tango: E cutremurator…

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Am mai vazut fixatia foametei, in timpul liceului, la profesorul meu de muzica, d-l Makarevici, un om de-o blindete extraordinara, care insa se transforma in fiara cind respectul sau religios fata de piine, ca hrana, ii era contrariat. Si el facuse foametea. Iata cum a iesit la iveala fixatia. Uneori, in recreatii, noi, baietii, jucam fotbal cu cite-un colt de piine, gasit cine stie cum pe sub caloriferele de pe culoar.

Cind ne-a vazut aruncind coltul de piine de la unul la altul, a facut o criza de nervi. Iar pe mine, care am picat in raza lui, m-a luat scurt si m-a urecheat indelung, ceea ce a fost, pentru mine, o umilire grava, pe care nu i-am iertat-o mult timp, dar pe care, acum, o inteleg, in oglinda fixatiei tatalui meu, prea bine. Oamenii acestia au fost marcati de lipsuri si de spectrul foamei. Tata a ramas marcat de lipsuri materiale, dupa cum a fost profund marcat de suspciunea paranoica a epocii staliniste: era de o prudenta publica, care mie mi se parea patologica. Odata, cind i-am reprosat lucrul acesta, mi-a spus ca, rasfatat cum sunt, nu inteleg nimic din viata oamenilor de virsta lui; ca atunci cind eu spun ca Ceausescu e un dobitoc si un animal si ca societatea in care traim este una de carcera, nu stiu cum arata cu adevarat o societate de carcera, in care securistii sunt in permanenta cu ochii pe tine, iar gardienii te tin mereu in sah, si in care esti supravegheat pentru a fi turnat, si esti turnat pentru a fi supravegheat.

Aveam sa aflu cit suport existential avea prudenta lui cind, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul. Fusese turnat de toti colegii lui, cu exceptia unuia singur. Iar cel mai bun prieten, cel caruia tata i se confesa, il turna prompt – si, trebuie spus pentru ideile economice ale tatalui meu, cu competenta. Pe buna dreptate imi spunea tata ca eu nu stiu despre ce vorbesc cind imi imaginez ca mai rau decit Ceausescu nu se poate. Se poate, imi spunea, si anume mult, incomparabil mai rau…

Marea Dragoste / Tango: Este adevarat ca ai spus, la un moment dat, ca aproape regreti faptul ca nu ti-a lipsit nimic in copilarie daca pentru asta tatal tau a facut anumite compromisuri si s-a incadrat perfect in sistemul comunist?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI: Nu!, cum sa regret ca nu mi-a lipsit nimic? Altceva am spus, ca tata era un om a carui valoare sociala suprema era integrarea eficienta si performanta, iar acest lucru mi se parea respingator. Tata era un om perfect integrat in sistemul comunist, cum au fost de fapt toti, cu exceptia disidentilor si opozantilor. In anii ’50, impotriva tatalui meu s-a declansat o ancheta de securitate, sub banuiala ca, venind in 1948 din Austria, tatal meu ar fi putut fi spion austriac. Vorbind perfect germana, era un candidat inevitabil, in lumea aceea de ignari si analfabeti. Judecind dupa dosar, a fost mereu pe muchia arestarii.

Aproape zilnic era somat de multi securisti sa elucideze, prin declaratii scrise, episoade din biografia lui vieneza si din perioada refugiului (dupa cedarea Bucovinei catre sovietici, tata s-a refugiat in Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat in timpul razboiului; a fugit de sub rusi impreuna cu varul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost impuscat de o patrula sovietica la putin timp dupa ce au parasit Cernautiul). Asa cum pentru un Victor Roncea, vocea cea mai murdara de la Ziua de azi (echivalentul Saptaminii de ieri), tata e suspect de sovietism, pentru anchetatorii sai din anii ’50 era suspect de antisovietism.

Sunt zeci de pagini de autobiografie microscopica, centrate pe mici episoade biografice suspecte. Ele devenisera suspecte in urma diverselor delatiuni, caci, cum stii, biografia unui om, pentru securisti, este suma delatiunilor al caror obiect a fost bietul om. Ancheta s-a incheiat prin 1959, cred, dupa aproximativ 10 ani de memorialistica la ordin. S-a incheiat cu doua rezolutii: prima, ca nu este suspect, adica suspiciunea de spion nu este intemeiata. I-au fost intinse tot felul de curse. I s-a permis, de pilda, accesul la niste date secrete care ii fusesera dezvaluite doar lui (date secrete false). S-a urmarit daca el le divulga mai departe sau le foloseste in vreun fel. Tata, fiind un om cinstit, nu le-a folosit. Nu doar ca nu a fost gasit spion, dar anchetatorii lui s-au convins ca este un om de o mare integritate profesionala si morala. Drept urmare, si acesta este cel de-al doilea rezultat al anchetei, securistul de ancheta a propus racolarea lui tata ca informator sau colaborator al organelor de securitate, fiind considerat un „element“ foarte bun.

In clipa aceea, cind am citit aceasta rezolutie, au inceput sa-mi tremure picioarele, gindindu-ma ca poate tata a cedat. Mai aveam de citit vreo 10-15 pagini si ma gindeam: „Tati, sper ca nu ai facut ceva, dea Domnul sa fi rezistat!“. Restul de dosar reprezinta rapoartele ofiterilor in care se spune ca Patapievici a refuzat colaborarea si asa mai departe. Poate ca nu e inutil sa atrag atentia, pentru a opune o marturie a adevarului, vocilor murdare de azi care, din ura fata de fii, s-au pus pe minjit biografiile tatilor morti, ca tatal meu a refuzat sa colaboreze cu Securitatea in anii ’50, in conditii de ancheta (desfasurata in libertate).

Era o epoca periculoasa si violenta, in care totul se platea cu libertatea. Culmea nerusinarii e ca impotriva tatalui meu au fost folosite nu doar propriile lui cuvinte din dosarele de ancheta, rastalmacite, si cuvintele mele, spuse despre el in toata libertatea in „Zbor in bataia sagetii“ sau in „Scrisorile catre Alexandru Paleologu“. Ce spuneam acolo despre tatal meu tinea de un registru al libertatii etice si nu de ce cel, abject, tipic vocilor murdare de la Ziua, in care tot ce spui poate fi folosit impotriva ta. Eu am avut lungi discutii cu tatal meu referitoare la marxismul lui si la ceea ce eu numeam obedienta lui fata de regim.

Dar sa i se reproseze tatalui meu obedienta sau marxismul de catre indivizi pestilenti precum Victor Roncea mi se pare o rasturnare a tuturor reperelor! Tatal meu a fost obedient si poate fi judecat sever (ca noi toti, de altfel) intr-un spatiu al angajamentelor etice, in care Doina Cornea, bunaoara, a fost exemplara si eroica (iar noi toti am fost lasi). Dar in spatiul coexistentei sociale simple, tatal meu a fost un om bun, onest, exemplar profesional si, asemenea lui Tudor Vianu la catedra in anii cei mai negri, un reper moral pentru cei din jurul lui, tot timpul vietii. Precum atitudinea lui Vianu in acei ani (transmisa noua de Frunzetti), si a tatalui meu era sa astepte ca nedreptatea sa oboseasca…


Marea Dragoste / Tango: In mod sigur, insa, tu nu ai fost niciodata obedient.

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI: Cum nu! Cine nu a fost ca Doina Cornea sau ca Vasile Paraschiv nu a facut mare lucru… E drept ca nu am facut nici unul din gesturile colaborarii directe cu regimul, dar nici nu am facut vreunul din gesturile decisive ale separarii de el. In momentul in care eu m-am eschivat sa intru in partid, tatal meu mi-a spus: „Esti atit de inconstient! Toata inteligenta si toate talentele tale, Romi, nu vor folosi la nimic. Tu iti imaginezi ca, vreodata, in timpul previzibil ale vietilor noastre, comunismul va disparea din Romania? Nu, Romi, mai degraba toate tarile occidentale se vor transforma in vreun fel in variante de socialism, iar tu o sa fii un ratat.“.

Asta credea tatal meu in ’78, cind m-am eschivat sa fac cerere de intrare in partid, cum mi se ceruse, ca o recompensa pentru rezultatele bune la invatatura. N-a fost un refuz eroic. Deloc. Pur si simplu, cei mai buni din an au fost chemati la secretarul de partid si li s-a spus sa se prezinte a doua zi la Biroul Organizatiei de Baza (cred ca asa ii spunea…), ca li s-a facut marea onoare, etc. … si dintre cei 10 sau 11 care au fost chemati, doi au refuzat: Constantin Andronache, care acum este cercetator in fizica la Boston, si cu mine.

Si i-am povestit tatalui meu acest lucru, iar el mi-a spus ca sunt iresponsabil si ca iresponsabilitatea mea nu va avea efecte numai asupra mea. Asupra mea va avea efectul ca toata viata voi avea numai pozitii subalterne, oricit as fi de bun, dar va avea efect asupra copiilor mei. „Eu, Romi, de bine de rau, ti-am putut oferi totul“, mi-a spus. „Cind ai vrut pick-up, ai avut, cind ai vrut magnetofon, ti-am dat magnetofon, cind ai inceput sa cinti la chitara, ti-am putut cumpara o chitara, pentru ca am avut o pozitie. Orice carti ai vrut, ti-am putut cumpara“.

Acesta era argumentul lui. In concluzie, tatal meu a fost un normal intr-o epoca anormala, care le pretindea oamenilor fie eroism, ca sa fie demni pina la capat, fie obedienta, daca nu aveau stofa de eroi. O mare catastrofa, soldata cu enorme irosiri omenesti, inutile toate…..

Marea Dragoste / Tango: Si totusi s-a spus de multe ori acest lucru.

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Cind vad acum ca se spune despre el ca a fost prosovietic si nomenclaturist, tremur de indignare, nu numai pentru ca este radical fals, ci si pentru ca i se face un proces asemenea celor staliniste, doar ca pe dos. Este exact situatia inversa fata de comunism. In comunism, copiii trageau de pe urma dosarelor tatilor. Acum, fiindca sunt eu cel detestat, desi tatal meu e mort de 20 de ani, pentru ca eu sa sufar, pentru ca eu anume sa fiu lovit, memoria lui trebuie terfelita. Este o situatie inversata: inainte copiii sufereau din cauza tatilor; acum tatii au de suferit, chiar si morti, din cauza copiilor.

Marea Dragoste / Tango: Mama ta cu ce se ocupa?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Economista si ea. Toti din familia mea sunt economisti.


Imi placea un autor, citeam absolut tot ce puteam gasi de el

Marea Dragoste / Tango: Cum ti-ai ales cariera? Intii ai ales fizica, apoi te-ai reorientat.

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Nu, nu m-am reorientat. Am ramas tot acolo, schimbind doar expresia publica a ceea ce fac. Initial, eu am vrut sa fac filologie clasica, greaca si latina. Si in clasa a XI-a, cind i-am spus lui tata, el s-a ingrozit. „Ce vrei sa faci cu asta? Tu unde vrei sa ajungi? La tara? Aruncat cine stie pe unde? Tu nu vezi ca umanismul a raposat de mult?“ si am convenit ca nu exista nici un viitor public pentru filologia clasica.

Marea Dragoste / Tango: Dar de unde venea atractia ta catre zona asta?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI:
Din atractia pentru greci si romani, eroii mei. Atunci cind am devenit un revoltat turbulent, pe la 13 ani, s-a produs simultan si o conversie la cultura. La inceput, a fost cultura moderna, cultura avangardei, pe care o adoram. Tot ce era modern, tot modernismul in arte era zona mea. Citiva ani mai tirziu, prin clasa a zecea, aveam sa descopar vocea stoicismului roman si timbrul inconfundabil al ginditorilor greci. Au ramas reperele mele absolute si azi. O sa mor cu grecii si cu romanii mei.

Experienta decisiva a fost vara in care am picat la liceu. In vara de dinainte de clasa a IX-a, atunci mi s-a asezat, ca sa spun asa, vocatia. A fost o vara existential foarte tensionata. Picasem la Gheorghe Lazar si nu se stia daca vor mai fi locuri pe toamna la licee teoretice. Apoi, prin august, a fost scoasa la concurs o singura clasa, la „Zoia Kosmodemianskaia“, Scoala Centrala, o clasa de treizeci si ceva de locuri. Au fost inscrisi aproape 600 de copii. A fost o concurenta fioroasa. Am picat la un concurent si ceva pe loc, in vara, si am intrat, in toamna, la aproape 20 de concurenti pe loc.

In vara aceea, faceam doua lucruri: dimineata invatam pentru examen si, dupa masa de prinz si pina cind veneau parintii mei, citeam. Iar dupa ce veneau parintii mei, ma reapucam sa invat. Spre sfirsitul perioadei, in august, inclusiv diminetile, doar citeam, lasasem invatatul. Faceam lectii numai dupa ce veneau parintii mei si eram supravegheat cu strictete. Vara aceea a fost hotaritoare pentru mine, pentru ca, din turbulentul neasezat si rastit care fusesem doi ani s-a decantat un adolescent pus foarte serios pe treaba. Iar treaba era cultura – schimbarea subiectului prin asumarea existentiala a culturii.

De atunci am devenit un cititor sistematic, asezat. Si, cum spunea Calinescu, tii minte, ca el nu citeste o carte, nici macar un autor, ci literaturi, asa si eu, avind acest model, aveam ambitia sa citesc numai autori si, daca puteam, literaturi. Si intr-adevar, din clasa a IX-a, planurile mele de lectura erau pe calupuri foarte mari: imi placea un autor, citeam absolut tot ce puteam gasi de el. Asa se face ca in liceu am avut o lectura enorma, ajutindu-ma si faptul ca eram foarte disciplinat. Citeam disciplinat, cu notite si cu plan.

Ca sa-mi fac o idee ce e interesant la englezi, de pilda, luam o istorie a literaturii engleze, imi selectam principalii autori si citeam apoi din ei tot ce puteam gasi, in romana si, mai tirziu, si in engleza.

Marea Dragoste / Tango: De ce, totusi, n-ai dat examen la filosofie?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI: Cind tata m-a convins ca nu exista viitor in privinta filologiei clasice, i-am spus ca am sa dau la filosofie. Si tata a folosit un truc, ca sa ma descurajeze. Mi-a adus intr-o duminica acasa, la noi, un profesor de la filosofie de la facultate, o figura sinistra, de Grobei parvenit. Era ceva ingrozitor. Si mi-a zis „Uite, asta iti va fi profesor. Asta vrei? Vei ajunge ca el, in cel mai bun caz – profesor de marxism-leninism. Ce o sa faci tu, care zici ca nu suporti marxismul? O sa fie viata ta. Tu crezi ca o sa faci Aristotel sau Toma d’Aquino sau Platon, favoritii tai? Nu, o sa faci un curs scurt de filosofie adevarata si-o sa faci in rest numai marxism, in varianta Ceausescu“.

Cu asta, m-a convins. Si-atunci, am avut optiunea sa fac o facultate stiintifica neutra. Fizica a fost, pentru mine, o solutie de igiena mentala, in comunism. Neutralitatea ideologica, intr-o epoca a brutalitatii ideologice.

Marea Dragoste / Tango: Aceasta a fost si perioada in care ai trait primele iubiri. Cit de importante sunt acestea in viata unui om?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Sunt hotaritoare, dar despre viata mea personala nu vreau sa vorbesc decit intr-un fel impersonal. Nici in „Zbor in bataia sagetii“ n-am vorbit despre lucrurile acestea, desi erau importante pentru formarea mea. Am preferat sa vorbesc numai despre formarea mea intelectuala. Cum stii, „Zborul“ era o lunga scrisoare indragostita si exaltata catre un prieten iubit. Aceasta scrisoare ar fi trebuit sa fie insotita de o alta, scrisa tot pentru Dan Waniek, in  care conveniseram sa ii raspund la intrebarea pusa de Flaubert in  „Educatia sentimentala“.

N-am mai scris-o niciodata. Acum, cind tot ce spui despre tine intra la tocat in melita vocilor murdare (vezi felul in care a fost folosit impotriva tatalui meu ce am spus eu, fiul lui, despre el – o mizerie morala fara seaman), mi-am pierdut complet dorinta de a ma confesa. Mi-ar placea insa sa iti spun ceva, polemic la lumea de azi, despre educatia sentimentala, cum a numit Flaubert lucrul acesta crucial. Eu cred ca fiecare om se formeaza prin citeva tipuri de experiente fundamentale.

Marea Dragoste / Tango: Care sunt aceste tipuri de experiente?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI: Unul este interactiunea cu semenii: un om se maturizeaza interactionind cu oamenii, la inceput cu copiii, dupa aceea cu colegii de generatie, in cadrul unor relatii in mod esential de egalitate, dupa aceea cu oamenii pe care nu-i cunoaste, in societate, cu care intra in competitie si in relatii de putere, sub forma unor raporturi de inegalitate. A interactiona cu oamenii este esential. Un om care nu interactioneaza nu se poate forma. Dupa cum, pentru baieti, si poate si pentru fete, este absolut esential sa se bata, cind sunt mici.

Trebuie sa te bati cu prietenii si cu dusmanii tai, ca sa cunosti ce inseamna curajul fizic si indrazneala infruntarii. Altfel spus, trebuie sa ai curajul sa incasezi pumni si sa ai curajul sa-i dai. Daca nu treci prin asta, esti incomplet. Curajul fizic in fata pericolului fizic este foarte important.

Un alt tip de experienta este experienta legata de gindurile oamenilor. Asta numim noi, sens larg, cultura. Orice om descopera ca in el exista o voce. Eu cred c-am descoperit-o pe la 13-14 ani, cind am cunoscut revolta. Este vocea persoanei tale. Pina cind sa o descoperi, erai un individ, doar un individ, in sensul ca stiai ca a fi tu inseamna a fi separat de ceilalti (principiul clasic al individuatiei, in formularea lui Suarez). Dar persoana descoperi ca esti numai in momentul in care urechea ta interna aude vocea fiintei tale, care e legata in mod misterios de un abis fara capat, ce vine de sus. Acesta este sufletul.

Aceasta voce se dezvolta numai in contact cu gindurile oamenilor, pe de o parte, si cu gindurile tale proprii, pe de alta parte, sub semnul prezentei. Ce este aceasta prezenta? Oamenii ii spun dintotdeauna Dumnezeu. Aceasta voce este lucrul cel mai pretios pe care il are un om. Cind nu vrei sa mori, de fapt nu vrei sa pierzi contactul cu aceasta voce, care este vocea ta. Numai a ta, aflata in legatura ta cu prezenta care te invaluie de peste tot, venind numai din tine. E ceva extrem de pretios. Nu o auzi tot timpul.

Corpul ti-l simti tot timpul, dar vocea ta, sufletul tau se dezvolta numai in gindire, si anume in anumite forme tipice de gindire, cum sunt reculegerea, rugaciunea, admiratia, frica religioasa, in iubirea divina, in toate lucrurile profunde care angajeaza sufletul. Este cel mai profund acord, in sens muzical, din fiinta noastra. Asta se dezvolta nu atit citind, cit meditind; nu atit rezolvind probleme, cit contemplind; nu atit iubind, cit rugindu-te; si asa mai departe. Sunt experiente ale profunzimii, ale elevatiei, ale inaltimii.

In fine, al treilea tip de experienta este tot de tipul interactiunii, dar este interactiunea privilegiata, interactiunea in care alegi si esti ales: este experienta iubirii, fie a celei de dragoste, fie a celei erotice, in sensul grecesc al termenului. Erotismul nu este doar sexualitatea, cum credem noi, modernii, ci este mult mai mult, este acea atractie fata de o fiinta care pretinde o rezolvare fizica, dar in acelasi timp, si prin aceeasi miscare, vrea si o inaltare a acestei atractii fizice spre altceva. Erosul este zona care nu este inca iubire devotata, este zona sufleteasca ce angajeaza in om ceva foarte adinc, care e diferit de ordinul sufletului. Grecii stiau foarte bine lucrurile astea. Noi, modernii, le-am uitat aproape complet.

Noi suntem atit de rudimentari, fata de cit de fini erau grecii! Toate discursurile despre iubire din „Banchetul“ lui Platon marturisesc despre aceasta finete existentiala a disocierilor, pe care grecii o posedau cu dezinvoltura si gratie si care noua, in oglinda lor, constatam ca ne lipseste in mod atit de dramatic! La noi, erosul este sexualitate, iar sexualitate inseamna pornografie, exhibare, profanare.

Miezul sexualitatii moderne este setea de a strapunge interdictiile, toate interdictiile – setea de a profana tot. Acum si reclamele la  ciocolata se fac mobilizind atractia sexuala. E grotesc si ne coboara enorm. Noi nici nu mai stim cit de rudimentari am devenit.


Marea Dragoste / Tango: Dar pentru tine, unde gasesti erotismul  in lumea in care traim?

HORIA – ROMAN PATAPIEVICI
: Erotismul este in oameni, in gratia si in frumusetea lor naturala, nemijlocita, directa, manifesta. Erotismul este naturaliter politeist si pagin (in sens grecesc). Sexualitatea este in tot ce ti-am spus, in exhibare etc. Viata noastra este sexualizata pina la greata. Si din cauza asta, fireste, avem, ca moderni, o relatie proasta cu sexualitatea. Cit de rudimentari suntem in sexualitatea noastra rezulta din inmultirea psihiatrilor care ofera asistenta samanica tuturor inadecvarilor noastre sexuale si erotice.

Problemele legate de sex sunt probleme legate de sexualizarea incolonata si fortata a vietilor noastre, de catre emanciparea moderna. Sexualitatea noastra a fost mecanizata de filme si reclame. Mecanizarea a degradat-o. Degradarea ei s-a produs prin expunere continua, iar expunerea a redus-o la aspectul ei strict fizic, clinic chiar. Or, sexualitatea se inalta prin eros, iar erosul se inalta prin iubire. Asta stiau foarte bine grecii. Pentru noi, iubirea este atractie erotica, iar atractia erotica este doar sexualitate. Deci, la rigoare, experienta sexuala, indiferent ca o ai cu omul pe care-l iubesti si pe care il doresti sau cu un instrument sexual, este riguros acelasi lucru, pentru ca are aceeasi baza mecanica, care este actul sexual pur fizic, clinic vorbind.

Omul modern este nu omul alienat al unei singure dimensiuni, cum credea Marcuse, este omul care s-a supus ablatiei, si-a redus voluntar fiinta, s-a auto-amputat cu sistem si stiinta si care are convingerea fanatica, auto-hipnotizatoare, ca este cea mai bun varianta de om pe care a cunoscut-o istoria. De unde! Este omul cu problemele psihice cele mai stranii si mai inimaginabile. Passons. Revenind, sunt trei tipuri de experiente care formeaza un om complet: experienta interactiunii cu semenii, experienta vocii interioare si experienta iubirii.

Marea Dragoste / Tango: Sint experiente care se produc la un moment dat si se incheie?
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI: Sint experiente-tipar. Daca nu le faci, nu esti complet. Esti om, dar esti om in felul celor care au un handicap. Altfel spus, nu-ti atingi potentialul de umanitate pe care-l ai in tine complet (si pe care orice om cu handicap il are, doar ca nu se poate actualiza complet).

Pentru fiecare astfel de tipar de experienta exista un tip de cultura, specific. Aceste tipuri de cultura se cultiva prin metode specifice, ca in agricultura, in cultura solului. Relatia cu oamenii se cultiva. Relatia cu vocea se cultiva. Iubirea se cultiva. Exista tot felul de insusiri prin care descriem, de pilda, cultura interactiunii cu oamenii: politetea, generozitatea, atentia, toate astea tin de cultura interactiunii cu oamenii. Abilitatea, capacitatea de a fi un bun comunicator, cum se spune astazi, toate astea tin de tipul de experienta al interactiunii cu oamenii. Exista o cultura si pentru tipul de experienta numit vocea interioara: cultura artistica, muzicala, livresca, etc. si mai e o clasa de fapte sufletesti, care astazi e complet uitata: rugaciunea, contemplatia, reculegerea, devotiunea, extazul. Rugaciunea este o atitudine a sufletului fara de care, daca nu ti-o cultivi, esti lipsit de o dimensiune, care nu e doar religioasa (desi e de ordinul ei). Nu mai stii sa admiri, nu mai stii sa ai devotiune fata de o valoare, nu mai stii sa ai o atitudine de reculegere, de smerenie fata de lume – esti redus, esti amputat, ai un grav handicap sufletesc. Eu sint uluit de brutalitatea relatiei noastre cu lumea! Noi nu mai stim sa nutrim o atitudine de reverenta fata de frumusetea copacilor, fata de frumusetea oamenilor, fata de gingasia unei situatii. Pentru noi situatiile sint ca masinile acelea puternice si trufase, cu motorizari pe toate patru rotile: ne suim in ele si avem astfel toata lumea la picioarele noastre, bine instalati in luxul lor cam vulgar (pentru ca, trufas si ermetic), ca intr-un tanc cuirasat. Si, in fine, mai este experienta iubirii, a carei cultura, in lumea de astazi, nu este deloc incurajata. Noi credem ca sintem grozavi pentru ca am introdus in scoala ore de educatie sexuala. Dar ele sint o oroare, sint la fel de oribile ca orele de religie tinute de profesori bigoti, care ii instraineaza pe copii de religie, ca reactie a lor fata de caracterul rudimentar si agresiv al bigotismului religios. La fel se face educatia sexuala: copiii, de mici, sint mutilati cu ideea ca educatia sexuala e un retetar de manipulare igienica a organelor sexuale. Educatia sexuala e redusa la cunoasterea genitaliilor. E gresit. E complet gresit. Este o mutilare pe care parintii o accepta, pentru ca noi toti credem ca asta inseamna sa fii emancipat. Nu, nu inseamna asta. Emanciparea este cu totul altceva, e un lucru nobil, nu poate avea drept efect o injosire, un reductionism ori o amputare.

Inainte de ‘89 am trait mascat

Marea Dragoste / Tango: In ce ti-ai gasit linistea, in ce ti-ai gasit nelinistea, in ultimii ani?
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI: Viata mea se imparte, prin anul 1989, in doua. Inainte de 1989, am trait mascat. Descartes avea ca deviza formula „avansez mascat“, larvatus prodeo. Dupa ‘89, am iesit la lumina. Am incercat sa-mi satisfac toate ambitiile pe care nu mi le-am putut satisface inainte. De pilda, dorinta de a preda la facultate. Inainte de ’89, in facultate nu puteau ajunge decit anumiti oameni. Eu, desi am avut medie buna, nu am putut. In toamna lui ’90 am dat examen si am devenit asistent universitar, lucru de care m-am plictisit dupa 4 ani si mi-am dat demisia. Am trait pina in 2000 in acord cu convingerile mele filosofice si economice profunde, care sint cele ale unui liberal de diferite nuante: uneori sint liberal-libertarian, alteori sint
liberal-conservator. In economie sint libertarian, in cultura sint mai degraba conservator, iar din punct de vedere social sint, cred, un liberal clasic.

Marea Dragoste / Tango: In ce an ai debutat in presa?
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI: Am fost debutat in 1992, de Alex. Leo Serban. Am avut norocul sa devin repede cunoscut. In ’93, din partea Gabrielei Adamesteanu, care era redactor sef la „22“, o revista pe care o pretuiam enorm, am primit invitatia sa scriu saptaminal. Ani de zile am avut o pagina numai la dispozitia mea. Am avut libertatea sa scriu despre ce vreau. Si-am scris riguros despre tot ce-am vrut: istoria ideilor, politica, filosofie, teologie, literatura – vrute si nevrute. E meritul Gabrielei Adamesteanu ca a dat dovada de o formidabila deschidere intelectuala. Ca si Virgil Ierunca sau Dan Petrescu ori precum Gabriel Liiceanu, care mi-a propus din 1995 sa devin autor Humanitas, Gabriela a pariat pe mine, cind nimeni nu auzise de mine. Deci am trait ca un freelancer pina in 2000, in acord cu principiile mele. In decembrie 1999, cind s-a votat Legea de infiintare a CNSAS, am acceptat invitatia pe care mi-a facut-o in numele PNTCD Serban Radulescu-Zoner sa devin membru in Colegiul CNSAS. Am acceptat pentru ca scrisesem de nenumarate ori impotriva Securitatii, iar acum, dupa modelul Autoritatii Gauck, putem face ceva legal impotriva ei. Fireste, modelul meu mintal era altul, André Malraux si angajamentul existentialist. Ei bine, m-am angajat, cu sentimentul ca e de datoria mea sa o fac.

Marea Dragoste / Tango: Cit a durat experienta CNSAS?
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI: 5 ani. A fost o experienta contradictorie si in multe privinte dramatica, in care am avut sentimentul ca fac serviciu public. In 2005, cind presedinte a devenit Traian Basescu, una dintre primele sale masuri a fost sa ma numeasca la conducerea Institutului Cultural Român. Am acceptat-o ca pe onoare. Sancta simplicitas! N-am stiut in ce ma bag! Si aceasta numire este un serviciu public, in care ceea ce am de facut este sa construiesc o institutie in acord cu principiile in care cred, care sint cele liberale si de transparenta publica. Deci, daca pina in 2000 am trait in acord cu principiile mele de anarho-capitalist, din 2000 incoace traiesc in acord cu principiile mele de servitor public, dedicat binelui comun.

Marea Dragoste / Tango: In paralel faci si revista „Idei in dialog“.
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI: De fapt, in momentul de fata fac patru lucruri: refac institutional, impreuna cu Tania Radu, Mircea Mihaies si Dan Croitoru, Institutul Cultural Român, ca institutie de export a culturii române. Din 2004, impreuna cu George Arun, fac revista „Idei in dialog“. Continuu sa fac emisiunea „Inapoi la argument“ pentru TVR Cultural, contractul meu mergind pina in 30 iunie anul acesta. Continuu sa fiu prezent public prin articolele pe care le public in presa: in momentul de fata am un angajament cu „Evenimentul zilei“ pentru o contributie saptaminala: articolul meu apare joi. Astea sint cele patru lucruri publice pe care le fac. Mai este si un al cincilea lucru, care sta la originea tuturor lucrurilor pe care le fac, si care nu se vede direct: este activitatea mea de scriitor si de intelectual in spatiul privat, in care citesc, scriu, conspectez, gindesc, meditez. Cum le fac? Cu multa disciplina si cu dramuirea fiecarei secunde.

Marea Dragoste / Tango: Si cu dragoste, probabil.
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI: Nu pe toate le fac cu dragoste. Pe unele le fac doar cu
sentimentul datoriei.

Marea Dragoste / Tango: Nu ai sentimentul, uneori, ca te sacrifici facind atit de multe lucruri si impunindu-ti atita disciplina?
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI: Nu, nu ma sacrific, ma exprim. In toate acestea nu fac decit sa ma exprim.

 

Interviu realizat in martie 2007

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.