Greu de dibuit și de prins în cuvinte Alice Năstase, misterioasa Alice Năstase, mereu frumoasa și „neîmblânzita ca o stea lactee”, mereu femeie a primăverii, numai bună de citit și de iubit.
Ultima sa carte, „Andiamo” (Ed. Cărțile Tango, 2011), este un îndreptar pentru neinițiații și păcătoșii pe cale să piardă drumul ce duce, pe căi șerpuite, spre inima Poeziei.
Căci ce altceva poate fi „Andiamo” (volum semnat împreună cu Simona Catrina, căreia îi dăruiesc cerul din lacrima mea) decât un manual de poezie și visătorie, care ne-o înfățișează pe Alice („în tara poemului”) într-o etapă matură, reflexivă, făcând dovada unei incontestabile vocații.
Din motive care îmi scapă, Alice se încăpățânează (aici e punctul ei forte!) să creadă că nu este poetă.
Din motive care nu îmi scapă, eu mă încăpățânez să cred că este o tulburătoare poetă, capabila de mari trăiri, de mari profunzimi, de mari viziuni.
Iată dovada/ dovezile:
TE-AȘ IUBI
te-aș iubi ca o credincioasa ieșită din post
te-aș iubi cu evlavie și cu lumină
te-aș iubi așa cum se iubește dincolo de Înviere
când se rup granițele între viață și moarte
când dragostea se smulge din cuie
și când
printr-o mare iubire
spinii din cununa Domnului
se preschimbă
în flori
ÎȚI SCRIU
îți scriu pe cer
reașez constelațiile ca să citești
în lumina lor
inițiala mea și semnele dragostei mele
și tac și plec să te caut în vis
acolo unde ești al meu
pe de-a-ntregul pentru totdeauna
acolo unde dragostea noastră a murit
și a înviat
adevărat a înviat
TE IUBESC
delirez de nesomn
te iubesc în sevraj
plâng de dor
tac de moarte
SUPUNERE
îți sărut drumurile
Giuvaergicalele de mai sus le-am „furat”, fară voia ei, din „Andiamo”, volum care probează nu numai convingător, dar și strălucit faptul că Alice Năstase este, înainte de toate, o remarcabilă poetă.
