Copii cu mame de imprumut

Mama naturala, mama sociala

15 case cu dormitoare, jucarii, masini de spalat, haine, casetofoane, femei pregatite sa le devina mame, copii nepregatiti sa le devina frati, brad pentru seara de Craciun, daruri pentru sarbatori si cozonaci de Paste. Sint peste 80, adusi din casele de copii sau din familiile naturale. Viata li se umple, dintr-o data, de adulti necunoscuti – pedagogi, psihologi, educatoare, asistente, paznici, mecanici, medici -, cadouri, donatii, spectacole pentru sponsori, ore de terapie, cluburi, mingiieri straine. Gardurile organizatiei nu-i vor feri, insa, de ochii iscoditori, veninul prejudecatilor si mila stearpa.
Valentin are 12 ani. E aici de la 3 ani. Mama naturala il viziteaza rar. De fiecare data ii promite ca-l va lua inapoi acasa. S-a recasatorit si are un copil. Ne explica, argumentat si cu exces de lacrimi, ca e foarte ocupata, deocamdata, ca vrea sa-si deschida un magazin, ca are un copil mic, ca sotul are nevoie de timp, ca…  „Am un frate“, ma anunta bucuros Vali, „si cind o sa creasca un pic mai mult, mama o sa ma ia si pe mine. Acum nu poate, ca trebuie sa aiba grija de el, si e greu. Cind o sa se faca mare, o sa-l aduc si pe el aici, sa vada unde stau eu.“ Ii place in organizatie, dar vrea acasa, desi stie ca acolo il asteapta saracia lucie. Cind il intrebi ce si-ar dori cel mai mult, iti vorbeste despre tunelul pe care ar vrea sa-l sape de la blocul unde locuieste mama pina aici, la jucarii. Dupa ani lungi de asteptare, este reintegrat in familia naturala, linga mama lui. Dar, la scurt timp, se reintoarce in organizatie: mai intii, in fuga, doar asa sa-si revada prietenii si mama sociala, apoi vizitele se prelungesc pina seara, tirziu, parintii ne cearta ca-l primim si ca nu-l trimitem acasa, noi il certam pe Valentin ca nu se duce la mama, Valentin se joaca ore intregi pe aleile organizatiei. Noaptea, paznicii nostri il gasesc dormind linga baraca lor, in iarba.
Pentru el nu mai exista solutii. Evadarile lui nu vor avea decit o singura rezolvare: reintoarcerea in casa de copii. Regulile organizatiei sint clare: odata reintegrat in familie, copilul nu se mai poate intoarce la noi.
Irina are pistrui si parul scurt, roscat, cu bucle aspre. Vorbeste putin, roseste des, picteaza, cinta, joaca fotbal si baschet, iar tristetea ii face bucuriile tacute. Singurele clipe cind am vazut-o zimbind erau acelea in care ne anunta: „Plec acasa la mama!“ „Acasa“ mamei insemna o baraca de santier, unde toti trei, mama, fiica si tata vitreg dormeau intr-un singur pat. Ar fi schimbat, probabil, oricind, siguranta si confortul casei adoptive cu un timp mingiiat de dragostea mamei.

Parinti pe care copiii ii condamna la moarte

Pot veni oricind sa-i viziteze. Putini vin s-o faca. Sint bolnavi si saraci. Aduc cu ei promisiuni desarte si justificari inutile. Nu vin fiindca nu au bani sa le aduca daruri. Copiii nu au nevoie de nimic material. Au de toate.
Isi asteapta parintii la inceput, apoi, dupa ore si saptamini de asteptare fara rost, se obisnuiesc. Cei care, totusi, vin aduc cadouri neinsemnate care devin de nepretuit in miinile celor care le primesc. Saptamini intregi se lauda cu brelocul, mingea, papusa, bomboanele, ciocolata primite de la mama.
Ionut are patru ani. A fost luat de la casa de copii. Ajunsese acolo dupa luni intregi de trait pe strazi si dormit in canale. Din prima zi in organizatie, povesteste tuturor ca mama lui a murit calcata de tren. „Am vazut-o eu, avea singe peste tot.“ Asistentul social ne spune ca mama lui traieste si ca si el stie asta. A inventat totul, cu detalii cumplite. A condamnat-o, in gind, la moarte. Mama vine sa-l vada. Ionut refuza sa se intilneasca cu ea. Sta in pragul casei si plinge, ii striga ca nu vrea s-o vada. O loveste cu miinile si cu picioarele.
Pe Maria, mama ei o viziteaza. Des. Ii vine greu sa ierte, nu poate, se simte vinovata ca nu poate, si-atunci ii simti furia si deznadejdea. Maria e mare, are 13 ani, primeste cu indiferenta jucata sau revolta necenzurata justificarile pentru abandon. Ii daruieste mamei din fardurile si gablonzurile ei. Nu-i cere nimic, in schimb. Mama sociala si pedagogii stiu ca si-ar dori sa o ia si pe ea in brate, asa cum face cu surorile ei mai mici.
Acasa la Mihai. O camera din chirpici, undeva intr-un sat. Mihai are trei ani si ne asteapta sa-l luam in organizatie. Mama ii explica, ii povesteste, ii da motive, se scuza, il imbraca, il mingiie. Ii spune ca ii va fi mai bine. Mihai invirte rotile jucariei. Tacut, il ia de mina pe asistentul social si porneste spre usa. Nu plinge, mama ne asigura ca e cuminte, mama are lacrimi, Mihai se bucura cind vede masina cu care va pleca. Pe drum, asculta povestile noastre despre noua casa, despre locurile pe care le va vedea. Ne intreaba, doar o data, cind va veni mama sa-l ia. Inapoi, acasa.
N-a venit niciodata, in zece ani.

Rusinea de a nu avea parinti

Ascund de prieteni sau colegi de la scoala faptul ca traiesc intr-o organizatie. Spun minciuni, evita sa-i invite acasa, stau cu teama ca se va afla. Le e rusine cu statutul lor de copii abandonati de parinti. Profesorii stiu. Ne cheama din cind in cind sa ne certe ca nu-i punem sa invete. Ca sint obraznici. Ca n-au platit fondul clasei. Profesorul de istorie al Alinei este indignat: cancelaria se umple de reprosurile lui. Alina nu invata la istorie, e o neispravita, fumeaza si, pe deasupra, i-a vorbit urit. L-a injurat. O cert pe Alina care-mi spune ca profesorul a ridicat-o in picioare, in fata intregii clase, si-a spus tuturor ca nu are parinti: „De-aia nu ti-e gindul la-nvatat, ca organizatia aia habar n-are de voi!“. Colegii ei abia atunci au aflat adevarul.
Mihnea este hiperkinetic. In timpul orei se plimba de la un coleg la altul, vorbeste mult, iar cind este dat afara din clasa sta de vorba cu ingrijitoarele linga calorifer. Invatatoarea ne ameninta ca il lasa repetent. Ca trebuie mutat la alta scoala, ca parintii fac presiuni sa scape de el. Ca nu il poate stapini. Sigur, nivelul de cunostinte pe care-l are i-ar permite sa treaca, dar ce ne facem cu disciplina?! Ii spun ca face terapie, ca ia medicamente, dar e de neclintit. Mihnea imi explica linistit: „ei, domnisoara, nu va mai enervati, o sa vedeti, pina la Craciun o sa scape de mine. Mi-a spus ca n-a intilnit in viata ei asa ceva. Adica, asa, ca mine.“ In semestrul doi, Mihnea a fost mutat la alta scoala. Invatatoarea noua ne cheama in fiecare saptamina, ca sa se plinga.

Lacrimi pentru mireasa din vis

Marianei ii placea sa cinte la chitara. Deasupra zimbetului ei larg, ca o felie de luna plina, ochii ii masurau viata in dorinte neimplinite, griji pentru tatal bolnav si clipe dragi petrecute cu prietenii. Avea 14 ani cind mi-a spus ca-i plac miresele si cind m-a rugat sa o chem la nunta mea. Patru ani mai tirziu cumparam pentru ea farduri care sa-i acopere, la inmormintare, fata zdrobita de cimentul pe care cazuse de la etajul sapte al unui bloc. Un accident. Mariana a murit, intr-o noapte de decembrie, in bratele copiilor cu care impartise anii multi departe de parinti. Au imbratisat-o, acolo, pe caldarim, au plins-o, au certat-o, au aprins luminari, au stat nopti la priveghi, au mingiiat-o pe minile reci, au visat ca n-a murit.
A venit preotul. A dat o lista intreaga cu pregatirile de inmormintare. A primit banii, a gesticulat mult, a pus conditii, a fixat ora si ne-a spus: „o sa-i facem o slujba, mai asa, mai putina, ca nu se stie inca daca n-a fost sinucidere. Mi-a spus mie cineva de la politie ca nu e inca rezolvat cazul.“ La slujba si-a facut datoria si-atit: n-a mingiiat un obraz ravasit de copil, o frunte obosita de priveghi, un crestet plecat de tristete.
La cimitir au inconjurat-o, au ascultat tacuti, i-au tinut coliva, au impartit colacii, au aruncat bulgari de pamint. Le-a fost greu sa-si ia adio de la ea. Acolo, in zi crincena de iarna, intunecata, calcind pe pamintul inghetat, m-au coplesit cu puterea si curajul lor. Au plins-o fara glas, iar lacrimile lor i-au fost Marianei, la mormint, durere de mama, de sora, de frate, de prieteni.

Despartirea
Am plecat de linga ei acum doi ani. M-au intrebat de ce. In 15 ani, ii parasisera multi: pedagogi, mame sociale, directori. M-au intrebat daca ma pot convinge cumva sa ramin. Daca plec din cauza lor. Daca o sa scriu vreodata despre ei.