fbpx

Copii cu mame de imprumut

de

Am fost impreuna cu ei aproape zece ani. Le-am fost pe rind educatoare si pedagog, am facut impreuna serbari de Craciun si excursii pe care nu le voi uita niciodata, i-am invatat sa scrie, iar ei m-au invatat sa ma joc, i-am invatat sa cinte, iar ei m-au invatat sa ma bucur de ceea ce am. I-am vazut oftind, intrebind, rizind, plingind, evadind. I-am vazut iertindu-si mama care i-a abandonat, imbratisind, fara teama si prejudecati, copii bolnavi de SIDA, curatind cartofi pentru batrinii uitati in azile, daruind jucarii celor saraci. I-am vazut revoltati, intelepti, curajosi, necrutatori cu neputintele adultilor. Si buni cu cei mai tristi ca ei. Am fost impreuna zece ani, eu am plecat, ei au ramas tot acolo, in organizatie. Ei, copiii abandonati de parinti.

Mama naturala, mama sociala

15 case cu dormitoare, jucarii, masini de spalat, haine, casetofoane, femei pregatite sa le devina mame, copii nepregatiti sa le devina frati, brad pentru seara de Craciun, daruri pentru sarbatori si cozonaci de Paste. Sint peste 80, adusi din casele de copii sau din familiile naturale. Viata li se umple, dintr-o data, de adulti necunoscuti – pedagogi, psihologi, educatoare, asistente, paznici, mecanici, medici -, cadouri, donatii, spectacole pentru sponsori, ore de terapie, cluburi, mingiieri straine. Gardurile organizatiei nu-i vor feri, insa, de ochii iscoditori, veninul prejudecatilor si mila stearpa.
Valentin are 12 ani. E aici de la 3 ani. Mama naturala il viziteaza rar. De fiecare data ii promite ca-l va lua inapoi acasa. S-a recasatorit si are un copil. Ne explica, argumentat si cu exces de lacrimi, ca e foarte ocupata, deocamdata, ca vrea sa-si deschida un magazin, ca are un copil mic, ca sotul are nevoie de timp, ca…  „Am un frate“, ma anunta bucuros Vali, „si cind o sa creasca un pic mai mult, mama o sa ma ia si pe mine. Acum nu poate, ca trebuie sa aiba grija de el, si e greu. Cind o sa se faca mare, o sa-l aduc si pe el aici, sa vada unde stau eu.“ Ii place in organizatie, dar vrea acasa, desi stie ca acolo il asteapta saracia lucie. Cind il intrebi ce si-ar dori cel mai mult, iti vorbeste despre tunelul pe care ar vrea sa-l sape de la blocul unde locuieste mama pina aici, la jucarii. Dupa ani lungi de asteptare, este reintegrat in familia naturala, linga mama lui. Dar, la scurt timp, se reintoarce in organizatie: mai intii, in fuga, doar asa sa-si revada prietenii si mama sociala, apoi vizitele se prelungesc pina seara, tirziu, parintii ne cearta ca-l primim si ca nu-l trimitem acasa, noi il certam pe Valentin ca nu se duce la mama, Valentin se joaca ore intregi pe aleile organizatiei. Noaptea, paznicii nostri il gasesc dormind linga baraca lor, in iarba.
Pentru el nu mai exista solutii. Evadarile lui nu vor avea decit o singura rezolvare: reintoarcerea in casa de copii. Regulile organizatiei sint clare: odata reintegrat in familie, copilul nu se mai poate intoarce la noi.
Irina are pistrui si parul scurt, roscat, cu bucle aspre. Vorbeste putin, roseste des, picteaza, cinta, joaca fotbal si baschet, iar tristetea ii face bucuriile tacute. Singurele clipe cind am vazut-o zimbind erau acelea in care ne anunta: „Plec acasa la mama!“ „Acasa“ mamei insemna o baraca de santier, unde toti trei, mama, fiica si tata vitreg dormeau intr-un singur pat. Ar fi schimbat, probabil, oricind, siguranta si confortul casei adoptive cu un timp mingiiat de dragostea mamei.

Parinti pe care copiii ii condamna la moarte

Pot veni oricind sa-i viziteze. Putini vin s-o faca. Sint bolnavi si saraci. Aduc cu ei promisiuni desarte si justificari inutile. Nu vin fiindca nu au bani sa le aduca daruri. Copiii nu au nevoie de nimic material. Au de toate.
Isi asteapta parintii la inceput, apoi, dupa ore si saptamini de asteptare fara rost, se obisnuiesc. Cei care, totusi, vin aduc cadouri neinsemnate care devin de nepretuit in miinile celor care le primesc. Saptamini intregi se lauda cu brelocul, mingea, papusa, bomboanele, ciocolata primite de la mama.
Ionut are patru ani. A fost luat de la casa de copii. Ajunsese acolo dupa luni intregi de trait pe strazi si dormit in canale. Din prima zi in organizatie, povesteste tuturor ca mama lui a murit calcata de tren. „Am vazut-o eu, avea singe peste tot.“ Asistentul social ne spune ca mama lui traieste si ca si el stie asta. A inventat totul, cu detalii cumplite. A condamnat-o, in gind, la moarte. Mama vine sa-l vada. Ionut refuza sa se intilneasca cu ea. Sta in pragul casei si plinge, ii striga ca nu vrea s-o vada. O loveste cu miinile si cu picioarele.
Pe Maria, mama ei o viziteaza. Des. Ii vine greu sa ierte, nu poate, se simte vinovata ca nu poate, si-atunci ii simti furia si deznadejdea. Maria e mare, are 13 ani, primeste cu indiferenta jucata sau revolta necenzurata justificarile pentru abandon. Ii daruieste mamei din fardurile si gablonzurile ei. Nu-i cere nimic, in schimb. Mama sociala si pedagogii stiu ca si-ar dori sa o ia si pe ea in brate, asa cum face cu surorile ei mai mici.
Acasa la Mihai. O camera din chirpici, undeva intr-un sat. Mihai are trei ani si ne asteapta sa-l luam in organizatie. Mama ii explica, ii povesteste, ii da motive, se scuza, il imbraca, il mingiie. Ii spune ca ii va fi mai bine. Mihai invirte rotile jucariei. Tacut, il ia de mina pe asistentul social si porneste spre usa. Nu plinge, mama ne asigura ca e cuminte, mama are lacrimi, Mihai se bucura cind vede masina cu care va pleca. Pe drum, asculta povestile noastre despre noua casa, despre locurile pe care le va vedea. Ne intreaba, doar o data, cind va veni mama sa-l ia. Inapoi, acasa.
N-a venit niciodata, in zece ani.

Rusinea de a nu avea parinti

Ascund de prieteni sau colegi de la scoala faptul ca traiesc intr-o organizatie. Spun minciuni, evita sa-i invite acasa, stau cu teama ca se va afla. Le e rusine cu statutul lor de copii abandonati de parinti. Profesorii stiu. Ne cheama din cind in cind sa ne certe ca nu-i punem sa invete. Ca sint obraznici. Ca n-au platit fondul clasei. Profesorul de istorie al Alinei este indignat: cancelaria se umple de reprosurile lui. Alina nu invata la istorie, e o neispravita, fumeaza si, pe deasupra, i-a vorbit urit. L-a injurat. O cert pe Alina care-mi spune ca profesorul a ridicat-o in picioare, in fata intregii clase, si-a spus tuturor ca nu are parinti: „De-aia nu ti-e gindul la-nvatat, ca organizatia aia habar n-are de voi!“. Colegii ei abia atunci au aflat adevarul.
Mihnea este hiperkinetic. In timpul orei se plimba de la un coleg la altul, vorbeste mult, iar cind este dat afara din clasa sta de vorba cu ingrijitoarele linga calorifer. Invatatoarea ne ameninta ca il lasa repetent. Ca trebuie mutat la alta scoala, ca parintii fac presiuni sa scape de el. Ca nu il poate stapini. Sigur, nivelul de cunostinte pe care-l are i-ar permite sa treaca, dar ce ne facem cu disciplina?! Ii spun ca face terapie, ca ia medicamente, dar e de neclintit. Mihnea imi explica linistit: „ei, domnisoara, nu va mai enervati, o sa vedeti, pina la Craciun o sa scape de mine. Mi-a spus ca n-a intilnit in viata ei asa ceva. Adica, asa, ca mine.“ In semestrul doi, Mihnea a fost mutat la alta scoala. Invatatoarea noua ne cheama in fiecare saptamina, ca sa se plinga.

Lacrimi pentru mireasa din vis

Marianei ii placea sa cinte la chitara. Deasupra zimbetului ei larg, ca o felie de luna plina, ochii ii masurau viata in dorinte neimplinite, griji pentru tatal bolnav si clipe dragi petrecute cu prietenii. Avea 14 ani cind mi-a spus ca-i plac miresele si cind m-a rugat sa o chem la nunta mea. Patru ani mai tirziu cumparam pentru ea farduri care sa-i acopere, la inmormintare, fata zdrobita de cimentul pe care cazuse de la etajul sapte al unui bloc. Un accident. Mariana a murit, intr-o noapte de decembrie, in bratele copiilor cu care impartise anii multi departe de parinti. Au imbratisat-o, acolo, pe caldarim, au plins-o, au certat-o, au aprins luminari, au stat nopti la priveghi, au mingiiat-o pe minile reci, au visat ca n-a murit.
A venit preotul. A dat o lista intreaga cu pregatirile de inmormintare. A primit banii, a gesticulat mult, a pus conditii, a fixat ora si ne-a spus: „o sa-i facem o slujba, mai asa, mai putina, ca nu se stie inca daca n-a fost sinucidere. Mi-a spus mie cineva de la politie ca nu e inca rezolvat cazul.“ La slujba si-a facut datoria si-atit: n-a mingiiat un obraz ravasit de copil, o frunte obosita de priveghi, un crestet plecat de tristete.
La cimitir au inconjurat-o, au ascultat tacuti, i-au tinut coliva, au impartit colacii, au aruncat bulgari de pamint. Le-a fost greu sa-si ia adio de la ea. Acolo, in zi crincena de iarna, intunecata, calcind pe pamintul inghetat, m-au coplesit cu puterea si curajul lor. Au plins-o fara glas, iar lacrimile lor i-au fost Marianei, la mormint, durere de mama, de sora, de frate, de prieteni.

Despartirea
Am plecat de linga ei acum doi ani. M-au intrebat de ce. In 15 ani, ii parasisera multi: pedagogi, mame sociale, directori. M-au intrebat daca ma pot convinge cumva sa ramin. Daca plec din cauza lor. Daca o sa scriu vreodata despre ei. 

 

Categorii:
Reportaj

Comentarii

  • Draga Alina,
    Esti pe cat de frumoasa pe atat de buna. Ti-am citit articolele si te admir din tot sufletul. Ai curajul si generozitatea de a te interesa de lumea adevarata de langa noi.
    Eu am o firma care realizeaza dosare pentru obtinerea de fonduri europene (pentru intreprinderi).
    Sunt fonduri (de pana la 98%) nerambursabile pentru domeniul social(pentru ONG-uri-domeniu pentru care nu am lucrat dar stiu Ghidurile respective).
    Eu doresc sa fac gratuit astfel de dosare dar este o mica problema pentru care, poate, poti tu sa faci ceva: pentru a obtine aceste fonduri trebuie platite intai si, apoi, dupa ce se verifica toate lucrarile, se ramburseaza cei 98%. Aici vine intrebarea mea: stii ONG-uri care au bani si care ar dori ca:
    -fie sa faca azile, centre sociale etc si sa-si recupereze 98% din bani sau care,
    -din aceeasi suma de bani gandita pentru un azil sa fie de acord sa faca 5 astfel de azile (isi vor recupera 98% din bani si ii pot investi apoi intr-un alt proiect)?
    O astfel de investitie poate sa fie de 800.000 de euro + TVA si aceiasi bani pot fi rulati in 5 astfel de proiecte. Trebuie asociatii puternice sau niste firme mari cu bani pentru CSR care sa se implice.
    Putem sa facem o astfel de campanie? Eu fac proiectul/proiectele gratuit, numai ca le fac degeaba daca nu le putem porni practic. Ne trebuie niste bani care sa fie investiti, chiar daca, apoi, vor fi recuperati 98%.

    didisor aprilie 10, 2010 3:19 pm Răspunde
  • Draga Alina
    Am citit si-am plans si iar am citit si iar am plans. Tulburator, adanc, cu sens; ne readuce aminte de cei de care aproape nimeni nu vrea sa-si aduca aminte…

    Vad ca foarte multa lume ti-a citit articolul; am pus si eu un link la mine pe blog, ca sa dau de stire cunsocutilor despre acest articol.

    ivanelena2000 aprilie 9, 2010 11:03 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *