Printr-un talent cosmic, femeile reusesc sa se joace cu intrebarile, asa cum se jucau, cand erau fetite, cu papusile, accesorizandu-ne noua, barbatilor, dorintele, si asortandu-ne visele si gandurile cu cate un semn de intrebare. O intrebare e mereu la moda, iar vitrinele prin care le vedem mereu expuse sunt ochii nostri, privirile noastre nedumerite.
Dintre toate semnele de punctuatie, semnul de intrebare este cel mai feminin si elegant. Poate fi forma unui san sau forma unui obraz. Sau, indragostit, poate arata ca o jumatate de inima. In timp ce semnul de exclamare este un barbat ce sta pe varfuri, incercand sa iasa in evidenta strigand, urland sau mirandu-se cu glas baritonal, semnul de intrebare este o femeie pe tocurile ce au forma unui punct.
Daca in loc de sange, prin vene mi-ar curge emotii si intrebari legate de femei, atunci nu m-as imbolnavi niciodata, as fi nemuritor. Nu caut raspunsuri ca sa inteleg femeile, pentru ca ele, raspunsurile, m-ar face sa imi pun si mai multe intrebari. Nu vreau sa inteleg femeile, nu am voie sa fac asta, pentru ca m-as pune cu Dumnezeu, ar veni sfarsitul lumii, daca as afla de ce iubesc eu femeile. Eu am o alta intrebare, la capatul careia stam toti, si barbati, si femei: De ce ne iubesc ele, femeile, pe noi?!
Intre timp, o sa ma asez putin in locul unei femei, o sa ma joc cu semnul de intrebare si o sa-l mut, asa cum muta ea vaza de flori de pe masa, la geam:
De ce iubim? Femeile…
