Nu mai stiu cum arata timpul fara el. Am tras o linie intre viata mea de inainte si tot ce ar putea sa insemne el. Am proiectat asupra lui toate gandurile, toate visele si toate fantasmele mele rupte din adancul sufletului meu si decupate din mintea mea ce l-a creat, ce l-a chemat, ce l-a inchipuit exact asa cum a aparut dintr-o mare de oameni necunoscuti. O combinatie stranie de foc si aer, caci prin el am simtit ca pot sa respir desi ardeam inauntru de atata dor, asteptandu-l de atata timp.
Cand l-am vazut, mi s-a oprit timpul vietii intr-o bataie a inimii ce nu a incetat sa ma mai doara de atunci. Si nu stiu, nu pot sa-mi mai imaginez viitorul fara cuvantul lui, fara vocea lui de tata al copiilor mei mult visati, fara palmele calde ce m-au atins si parca ma creionau, parca ma cunosteau. Imi lipesc buzele de ale lui intr-o incercare disperata sa fiu macar un pic din el si ma intepenesc in timpul secundei vesnice. Imi deschid ochi si ii inchid repede sa-i pot alinta pielea cu genele mele si mi-a tresarit in brate.
Ii urmaresc colturile gurii cu degetele si simt ca pot sa ma ascund o secunda cand nu e el atent in timp ce-mi urmareste cu privirea gatul si tot dorul asta pentru sufletul meu gasit ma face sa tremur si eu. Il cuprind si eu cu mainile ce-mi sunt acum parca mai lungi, mai puternice, intr-o imbratisare fara sfarsit si nu vreau sa-i mai dau drumul vreodata, dar el ma priveste speriat. Ma chinui sa nu las nicio secunda neimprimata pe sufletul meu si imi promit sa nu uit niciodata gustul acestei clipe la care am ravnit.
Imi amintesc ca l-am studiat si mi-am spus in sinea mea ca e imposibil sa se fi comportat astfel cu toate femeile, cu toate celelalte, imposibil. Cred ca, desi i-as fi putut povesti multe fara a-i spune de fapt nimic sau doar sa arunc “in fine, e prea complicat”, pentru ca da, asa si e, complicat de povestit ceea ce ai simtit – prin astfel de povesti nu faci decat sa dezvalui prea mult din aparente, prea putin din adevarata ta fiinta.
Mi-a ramas martor de atunci doar un cercel, perechea lui mi-a cazut si s-a pierdut in timpul nostru dilatat. A ramas acolo in povestea noastra, iar eu n-am sa-l mai gasesc niciodata. Ma impiedica viata astfel sa port aceeasi pereche de cercei si sa nu-mi aduc aminte de lumina chipului lui cand se uita la mine.
Stiu ca intr-o zi am sa ating stelele. Visele mele vor prinde culori de curcubeu proaspat unde mintea si sufletul si spiritul meu vor lua forma unei lalele frumos decupate. Voi simti lumina lor calda de primavara, gustul lor de cirese amare si miros de lamaie vara intr-o sambata dimineata. Voi atinge stelele mele dragi atunci cand voi crede in mine, cand ei vor crede si mai ales cand el ma va vedea asa cum sunt. Dezbracata de rele, de amintiri trecute din vieti netraite cand el nu a fost langa mine in forma in care este acum. L-am adus langa mine din alte lumi si l-am cerut prezentului, sa imi ingaduie din nou o clipa de fericire.
Ma regasesc adesea plimbandu-ma cu sufletul pe marginea corpului lui, pe aura in mii de culori ce il inconjoara si pe care doar eu o vad cu ochii sufletului meu, caci cei ai mintii sunt blocati de imagini ce nu imi apartin, in care eu nu sunt. Ma uit atent la toate linile lui fine, creez trasee de dragoste pe pielea lui si imi imaginez ca as putea sa imi petrec toata suflarea facand doar asta. Abia acum incep sa inteleg cum iubesc. Fara rezerve. Fara istorii.
Ma uit pe mine cum am fost pentru ca i-am spus deja ca nimic si nimeni nu mai este dincolo de el. Forma trecutului incepe sa se piarda si foarte greu pot sa o mai zaresc. Nici viitorul nu imi apare clar ca pana acum cand stiam, anticipam si vizualizam in note clare ce se va intampla fara sa ma las dusa de mana destinului. M-am si impotrivit cu putere la un moment dat si m-am dus pe un alt drum ce nu era al meu. Mi-am dat seama prea tarziu ca ma indepartam de mine de fapt si mi-am intors corpul catre drumul ce ducea spre tine.
Atunci am ales sa-mi las viata in mainile destinului sau a unei alte puteri din aceiasi categorie si sa nu mai incerc cu disperare sa influentez cursul evenimentelor. Am inceput sa traiesc normal cu “simpla” convingere ca stiu cine este barbatul pe care il voi iubi toata viata.
Mi-am strans sufletul intre palmele umede si am indraznit sa sper. Mi-am impreunat palmele in semnul divinitatii si am indraznit sa ma rog. Ma rog si azi fara sa obosesc, fara sa ma indoiesc o clipa ca vocea ce imi indrepta pasii catre el poate sa nu fie adevarata.
Incerc sa dau o forma sentimentelor mele, dar pana si aici in scris par dezordonate. Imi sangereaza sufletul din nou la gandul ca viata mea, asa cum este ea, e goala fara el.
Ma abtin cu greu sa nu ii dedic in fiecare zi, macar in gand, un sentiment si ii spun timid, incet: amorteala in care m-ai lasat ma doare, ma opreste sa iau o noua gura de aer. Incep sa ma tem ca voi ramane in tine si nu voi mai putea respira o alta dragoste. Ma legi de gandurile tale cu tot felul de trucuri simple si eu, un suflet atat de banal, n-am puterea sa ma opun unor cuvinte lipsite de greutate si devin sclava proprilor mele temeri. Iar viitorul mi se indeparteaza cu fiecare sunet al inimii, intr-o lume mult dorita care acum nici ea nu se mai zareste.
Mi se descos coastele rand pe rand si parca vor sa intre din nou in tine, caci sunt din tine si in tine vreau sa ma intorc. Ma scald in lacrimi amare si imi apar cicatrici pe corpul meu pustiit de tine. Rana pe suflet deschis ce nu-i gasesc alinare. Pe aleea sufletului meu se traieste o primavara trista pe care nici macar eu nu mai trec de ceva timp. Am decis sa ma intorc doar atunci cand tu vei fi langa mine caci, daca toata fericirea mea m-a condamnat doar la o clipa fata de toata eternitatea pe care ti-as putea-o oferi, atunci nu mai vreau sa ma intorc.
Imi scot inima dintre coastele mele desprinse si pot sa imi spun ca as muri doar pentru cel care il stiu al meu pereche. Sunt gata sa ti-o ofer in schimbul unui zambet si al unui cuvant doar ca sa iti mai aud o data vocea, caci probabil doar un cuvant ar putea al meu corp percepe cu inima insangerata in maini. Nu poate fii un happy-ending dar imi ajunge probabilitatea infima a lui poate.
Mi-e inima plina de tine. Prea plina si mi-e frica, ma ingrozeste gandul ca am sa astept si tu nu ai sa intelegi. Pot sa vin langa tine? Sa nu mai fiu! Sa fim.
Prada unor suferinte disproportionate, incerc sa scriu in nebunia mintii mele istoria iubirii noastre, cea pe care as fi putut-o trai daca el ar fi vrut. In lipsa fericirii reale, am descoperit in acest demers un fel de liniste, dar nu pentru ca scrisul ar conferi existenta “fantasmei”, ci intr-un mod mult mai patologic, in sensul ca sunt convinsa ca cel pe care il iubesc AUDE ceea ce scriu….
