fbpx

Cristina Panga – Vreau sa zbor singura

de

Mi-e dor sa scriu, sa ma descriu, sa ma arat, sa ma descopar. Mi se fura printre degete timpul vietii mele. Mi se fura timpul, dar nici macar de catre alti oameni carora as fi atat de bucuroasa sa le ofer o parte din mine in fiecare zi.

Ador lucrurile simple, monotone, banale. Ador banalitatea pe care vreau sa o primesc in schimbul unei vieti sociale agitate, pe fuga, contolata si impartita la minut in intalniri fixe, cu ochii pe ceas si cu gandurile printre nori. Pentru ca nimic nu-mi este mai pe plac decat sa traiesc o Sambata banala fara ceasuri, fara minute, in care sa imi multumesc ca sunt aici. Acum sunt aici. Acum!

Ador simplitatea intamplarilor ce vin de la sine, a privirilor si a gesturilor inocente care ascund ganduri de dragoste. Ador simplitatea cuvintelor mele, o simplitate ce-mi ascunde printre randuri povestile mele din vise trecute, dureri nestinse, rani nevindecate, povesti creionate in simtiri reale. Cand incep sa-mi astern gandurile pe hartie trebuie sa-mi creez o stare anume, o oboseala a mintii si a trupului care sa ma faca sa storc si mai tare si mai greu cuvintele mele dragi. Ma speriasem copilareste ca nu mai sunt in stare sa scriu nici macar doua cuvinte, ca nu mai simt, ca am uitat deja.

Sunt obosita de cautari, de amagiri, de neadevaruri, de falsitatea oamenilor dragi. Dragi? Da, dragi. Imi este de ajuns cat am alergat. A trebuit sa invat sa fug spre el ca sa pot sa il ajung din urma, ma lasase in urma trecutului, in urma imbratisarilor. Era departe si abia il mai vedeam. Atunci am inceput sa alerg si mai tare. Dar lumea toata in jurul meu se invarte in acest carusel si toata lumea asta merge mai departe, isi traieste povestile, isi creste copii si isi ia la revedere la capat de viata. Si cu toate astea ei merg mai departe si mie mi se oprise viata. Incercam prin diverse artificii sa gasesc o scurtatura, o cale, o poteca… sa intru din nou si eu in viata inapoi pe Pamantul fara el.

Atunci imi aduc aminte ca mi-e dor sa zbor. Mi-era drag sa zbor. Imi placea sa simt respiratia lui langa mine cand decolam. Exista acolo o secunda de indoiala in care inima iti devine speriata si privirea calda si aproape in stare de renuntare. Imi place secunda asta pt ca ma lua de mana, ma saruta pe obraz si imi soptea aproape fara sa-l aud de fiecare data aceleasi cuvinte “Totul va fi bine, ai sa vezi! Ai incredere in mine. Uite, vom fi din nou mai aproape de lumea norisorilor in care traiesti tu! Mergem valsand spre casa iubito!”. Imi place lumea dintre nori. O iubesc fara seaman.

Ma urc in primul avion catre destinatia vietii mele si nu ma mai gandesc la nimic. Ii las pe toti in urma mea, acum alerg din nou dar stiu ca va veni acea Sambata a sufletului meu. Alerg acum pentru ca nu vreau sa ma prinda nimeni din urma, vreau sa zbor singura, fara sa ma intorc inapoi, fara opriri de tranzit, de combustibil, de odihna. Nu. Doar orizonturi pline de soare, de linistea dintre nori, de ingeri pazitori, de ploaie calda cand mi se face dor de vara trecuta, cateva fulgere ce-mi trec prin inima doar ca sa-mi aduc aminte ca nu visez. Aici langa stelele mele dragi pot creea galaxii in care sa ma pierd. Mai am ceva timp pana la destinatie asa ca mai pot pierde putina vreme visand si creand. Peste lumina Soarelui se asterne Luna si o asteptam oricum.

Este nevoie de o zi si o noapte sa parcurg drumul acesta, am nevoie de noapte sa-i soptesc ultima data Lunii “Sa stii ca plec, de data asta chiar plec, si nu ma mai intorc! Stiu ca ti-am mai povestit de cateva ori despre asta si te-ai intors a doua zi intr-o parte si apoi in jos si mi-ai spus razand ca ma astepti data viitoare. Sa nu ma mai astepti acum. As prefera sa stiu ca ai inteles ca nu vreau sa ma mai astepti si sa ne luam bun-ramas civilizat. Nu, daca apari din nou maine ironica cu colturile in sus sa stii ca n-am sa ma mai uit spre cer in nicio seara.” Este absolut imposibila Luna in seara asta! Imi spune printre randuri ca ma voi indragosti crezand ca va fi pentru ultima data. Imi pune accentul printr-o stea mai luminata pe “crezand”. Ma face iar sa ma simt plina de neputinta.

Ma vede si un pasager de pe celalat rand si se uita mirat dar si putin incantat la mine. Nu intelege nimic dar de ce sa ma explic? Ar intelege oare ca eu imi iau ramas bun de la Luna, de la Soare, de la 12 alte semne ce-mi apar printre stele ce s-au format in galaxia lumii mele? Imi trece un fior pentru ca ultima data cand am vazut semnele aranjate frumos pe-o bolta eram in cel mai mare oras al lumii, in cea mai cunoscuta gara. Pe tavanul acestei gari stau aranjate semnele cele din ceruri. Sunt putini ce le observa pentru ca atunci cand suntem in gara ne grabim. Asa cum ne grabim oricum in fiecare zi si trec pe langa noi lucruri esentiale. Mi-aduc aminte acum in zborul meu ca mi-am ridicat ochii spre cerul garii si le-am vazut… prima data putin mai greu si apoi le-am gasit pe toate. Era si Venus acolo si zambea. Ador sa aud zeii razand!

Sunt chiar in zbor. Destinatia aceasta a mea nu necesita oprire. Imi pierd toata noaptea ascultand o melodie ce-mi aduce aminte de el, ce-mi tine amintirea treaza. Imi propun ca pana in zori sa imi iau ramas bun de la ce am lasat in urma si sa intampin Soarele. E usor sa imparti oamenii in semne de aer… de foc… Sa ii definesti conform unor stiinte exacte si sa ii incadrezi in tipare. E usor sa intelegi ca un Leu mereu va fi un rege al vietii cuiva, dar nu al tau pentru ca tu ai nevoie de un zeu, ca un Capricorn va fi mereu patruns de responsabilitatea muncii sale dar va uita de tine, sau ca un Rac are nevoie de timp si face pasi marunti iar ultimul il face mereu inapoi. E greu sa uiti pe cineva ce a fost un actor principal in filmul vietii tale.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.