“Neil Armstrong, primul om care a ajuns pe Lună, a înfipt steagul cu mâna stângă”
Sunt stângace, Doamnă, în sensul strict al cuvântului. Nici celălalt sens nu mi-e străin, e drept, dar n-am venit aici pregătită pentru un autoportret. Devin din ce în ce mai îngăduitoare cu stângăciile mele, convinsă că dacă nu mi le iert eu, atunci cine? La vârsta senectuţii, dacă am s-o ajung, voi trece pe lângă oglindă şi mă voi întreba: “pe unde a intrat zâna aceasta care seamănă cu tata”?
Am venit ca să mă plâng.
În limba română, cuvântul “stâng” vine din latinescul “stancus (stanticus)” care înseamnă “obosit”. Mâna stângă era mâna cea obosită, cea leneşă, în opoziţie cu dreapta cea harnica şi activă. Un fel de fata babei, ce să mai vorbim…
În Evul Mediu m-ar fi ars pe rug. Mai înspre Vest, că într-o obşte de pescari greci şi de păstori tătari, ca cea din care din care provin, s-ar fi îndurat de mine şi m-ar fi lăsat să mor de foame, ştiută fiind aprehensiunea islamului pentru mâna stângă. Mi-aş fi câştigat cinstit porţia de caras cârpind plasele pescarilor (ziua) şi “citindu-le” nevestelelor lor, viitorul, în maţe de peşte (noaptea).
Nici măcar nu sunt stângace de tot. Că nu m-au lăsat. O catârcă, asta sunt, măgăriţă printre caii dreptaci şi iapă între oneştii măgari stângaci. Povestea mea, vorba lui Minulescu, “a mea,/ a ta/ şi-a altora!”… M-au obligat să scriu cu dreapta, nu mi-au legat-o pe stânga, dar mi-au cam altoit-o peste degeţele. Tovarăşa educatoare şi tovarăşa învăţătoare. Nu mult, am captat repede mesajul, când am ajuns in clasa întâi, treaba era ca şi făcută. Cu voia părinţilor, desigur. Bâlbâiala o puneau pe seama lui nenea Nelu, cică de la el o moştenisem. A murit, săracul, şi nu l-am întrebat niciodată dacă şi el fusese, în copilărie, un stângaci sub acoperire, ca mine. Nici dislexiei cu care caligrafiam cifele 2, 5 şi 7 nu i-au dat mare atentie, le-am tot scris până le-am învăţat. N-am rămas cu nicio traumă aparentă, până la urmă mi-a prins bine să învăţ să mă descurc şi cu dreapta. La ce m-au lăsat, am rămas stângace. Eram un bun inter dreapta, la handbal, pentru că trăgeam la poartă cu stânga. Startul l-am luat întotdeauna cu piciorul stâng, profesoara mea de sport era o femeie deşteaptă şi m-a lăsat în doaga mea. Tai zarzavaturi cu stânga (mi-au pus cuţitul în mână, pentru prima oară, într-o tabără cu corul Casei Pionierilor, încă mi-l amintesc pe dirijor învăţându-mă, amuzat, să curăţ cartofi. Cànd a văzut că tot schimbam cuţitul dintr-o mână într-alta, de frică să nu mă tai, m-a lasat în pace).
Stânga mea e puternică şi harnică, ea găteşte, ea spală geamuri, ea cară sacoşile cele mai grele, ea aruncă sacii de gunoi, cu boltă. Dreapta e fiţoasă şi cam leneşă. De când cu tastatura, nu mai scrie la fel de repede. Face treburi de fineţe. Trasează o dungă fină cu tuşul de pleoape, ornamentează torturi cu arabescuri complicate, îmi pune picături în ochi, seară de seară. Până într-o zi când i s-a înfundat: i-a căzut un tom dintr-o enciclopedie, pe degetul inelar. Asta se întâmpla acum un an si jumătate. Alaltăieri i-a venit rândul la operaţie, iar acum inelarul cu pricina are forma măciucii lui Fred, cel din epoca de piatră.
Şi a intrat mâna stângă în acţiune: “Soy zurda” (“sunt stângace”), le repet cu liniştitoare bunăvoinţă, celor care mă tot întreabă cum mă descurc. Stânga le face aproape pe toate, iar ce nu poate se amână sau se şterge de pe listă. Stânga mă săpuneşte, mă spală, mă limpezeşte. Stânga mă îmbracă si mă încalţă, stânga îmi duce poşeta şi sarsanalele. Stànga mă scarpină, stânga îl perie pe motanul Olaf şi-i curătă ochii cei albaştri cu muşeţel. Niciodată n-am fost mai încântată de condiţia mea de stângace. Mă uit la ea şi-mi vine să mi-o pup, drăguţa de ea.
Lăsand gluma deoparte, acesta este încă un argument în favoarea certitudinii mele că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile, chiar dacă e o lume a dreptacilor. (O, cozile ibricelor, câte momente de perplexitate nu mi-au adus!). Până la urmă, adaptarea este o provocare, nu?
Nu sunt în stare să-ţi scriu cu stânga, Doamnă, dar umărul stâng va fi cel ce se va întoarce primul, când îţi voi auzi vocea dragă, strigându-mă.
P.S. Primul om pe care l-am văzut scriind cu stânga a fost un băieţel american, blond şi gras, venit in turneu, la Constanţa, cu corul. Sunt vreo treizeci si cinci de-atunci. Dupa concert, sosise vremea schimbului de autografe. Scria cu veselă dezinvoltură, scria urât, înclinat spre stânga, dar nici că-i păsa. Pentru o clipă, o, Doamnă, chiar şi eu am ridicat din sprâncene şi m-am îndoit: “Oare e aşa de gras fiindcă e stângaci?” Era solistul corului, cânta cel mai frumos…
