Este, dacă ar fi să-i cercetăm biografia profesională, profesoară de limba și literatura română, culegătoare și interpretă de folclor. Dar Doina Lavric Parghel scapă oricărei definiții profesionale, e artistă în fiecare gest, în felul în care privește și umblă, în felul în care povestește și cântă, în felul în care zâmbește și tace. Doina Lavric Parghel umblă cu cobza în mână și, adesea, cu tălpile goale. Își poartă părul strâns și sufletul despletit. E mereu îndrăgostită de soțul ei, pictorul Virgiliu Parghel. Are un fiu, o fiică și două nepoțele, deci este mamă și bunică.
Pe ea, care colindă și în vremea necolindelor, căci atât de adânci și de frumoase îi sunt toate urările din cântec, am întrebat-o acum, la ceas de uimire festivă, cum să ne pregătim ca să ne fie sărbătorile cu bucurie.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Sărbătorile au o încărcătură sacră, colindul îi duce pe oameni în casele sau măcar în curțile altor oameni… Cum se arată pentru tine, ca o artistă a tradiției, aceste sărbători care nu ne vor mai îngădui apropierea? Cum facem să nu le pierdem, totuși, nici sacralitatea, nici bucuria?
Doina Lavric-Parghel: Alice dragă, eu mă raportez mereu la momentele sacre din copilăria mea și, vezi tu, de sacralitatea timpului aceluia nici măcar nu eram atunci conștientă. Era mai degrabă o emoție din care mă hrănesc și acum. Știi, în tot ce fac eu acum, nu de imaginație mă folosesc, ci de amintiri… Eu m-am născut creștin ortodox. Și nu eu am ales credința asta, ci ea m-a ales pe mine. Un mare dar am primit, crede-mă! Și am mai primit încă unul, pentru mine esențial. M-am născut la țară, așadar sunt țărancă. Chiar dacă părinții mei au fost învățători, eu tot țărancă am fost. Și încă sunt, Alice. Ăsta e blazonul meu de noblețe. O zi întreagă aș putea vorbi despre asta! Știi cum este viața pentru țăranul nostru ortodox? Nu e nici bună, nici rea. Viața este! Sărbătorile de iarnă petrecute acasă, la Lișna, dar mai ales la bunicii mei, la Zvoriștea, nu prea mai au legătură cu ce s-a întâmplat după ce am plecat din sat, la Suceava și, din 2006, la București, dar eu am avut permanent lângă mine izvorul din care să-mi astâmpăr setea: amintirile mele. Nu știu ce sfaturi să dau. Nu sfaturi e bine să dai, ci fapte. Uite, am fost invitată zilele trecute la un liceu din București, să mă întâlnesc (online) cu elevi, profesori… Am aflat că în fața ecranului fuseseră și părinți, și bunici. A fost bine și așa. Ne folosim de mijloacele pe care le avem acum la dispoziție. Desigur că prefer întâlnirile reale, dar faptul că ne-am putut totuși vedea și auzi, așa cum a fost, este mult mai bine decât deloc. Eu le-am transmis celor tineri ceva din bagajul meu primit în copilărie. Lucreția Nechifor, bibliotecar școlar, m-a invitat acolo nu ca să bifeze o “acțiune”, ci pentru că știe foarte bine ce înseamnă pentru tineri cunoșterea trecutului. Ăsta e primul pas: cunoașterea trecutului. Următorul pas: cum accesăm trecutul? Prin ce mijloace?…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Spune-mi, te rog, și cum a fost pentru tine ca artistă anul 2020, anul dintâi al pandemiei?
Doina Lavric-Parghel: Mare avere amintirile! Știi, eu am mai primit un dar, inestimabil ca preț: răbdarea. Asta a făcut aproape să nu știu ce e plictiseala. Aproape nu știu ce înseamnă să te plictisești. Am stat mult în casă și, în general, stau mult în casă. Profesia mea a fost strâns legată de lectură, iar pe stradă nu poți citi… Am făcut multe lucruri anul ăsta: am citit, am scris, uite, am înregistrat un nou album, de fapt un audiobook cuprinzând o poveste împănată cu cântece și înregistrată pe un CD însoțit de o carte ilustrată de soțul meu, pictorul Virgiliu Parghel. Astăzi e ziua fiicei mele. O sărbătorim între noi, în familia noastră un pic mai numeroasă acum… Niciun strop de panică, dar niciun pic…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Dar pentru tine ca femeie, ca soție, ca mamă, ca bunică? Ce-a fost bine, ce-a fost rău?
Doina Lavric-Parghel: De fapt, n-am reușit să separ niciodată toate aceste fațete ale ființei mele. Am încercat, dar n-am reușit. Când plec la vreun spectacol, las casa în perfectă rânduială. Nu mă întreba cum reușesc. Și, în condițiile astea, cum să mă plictisesc? Depresie? Mă faci să râd. Tu știi că asta vine tot de la bunica Aglaia? Și de la mama. Și de la mai toate femeile din copilăria mea…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Deci, când lumea pare să se prăbușească, în ce își găsește un artist ca tine, prin excelență sensibil, puterea, bucuria de viață, forța de a împrăștia mai departe frumusețea?
Doina Lavric-Parghel: Bucuria mea nu e exaltare, stare de frenezie, exuberanță… Bucuria mea e potolită și așezată pe o stare aproape permanentă de obsevare a lumii. Nu mă mai satur să văd, să aud, să observ. Și mă bucur, deși asta nu se prea vede. Par dramatică, dar nu sunt. Mă amuz, de multe ori în sinea mea. Maria, regina noastră, nota în jurnal: “Firea omului îi este destin.” Așa este. Eu îmi găsesc forța în firea mea și în firea șirului de femei care au trăit înaintea mea. O mai găsesc în responsabilitățile mele care niciodată n-au fost puține. Și în oamenii de lângă mine, cei care cu adevărat sunt lângă mine. Dar nu prea transfer eu responsabilitățile pe umerii lor. Le au și ei pe ale lor… Înainte de toate, simt mereu lângă mine un reazem permanent. Nu mereu îl conștientiez, dar apoi, după ce trec printr-o cumpănă uriașă, printr-o mare primejdie și refac mental traseul întâmplării, spun: Dumnezeu, Îngerul, au fost acolo. Negreșit!
Marea Dragoste – revistatango.ro: Când și unde l-ai întâlnit prima oară pe Dumnezeu? Îți amintești vreun prim moment de revelație, de iubire, de uimire datorată Lui?
Doina Lavric-Parghel: Nu țin minte să fi avut revelații, mai degrabă mi s-a relevat permanent, în situațiile cele mai obișnuite… Uite, dacă vrei, eu am credința că Dumnezeu îmi ascultă permanent dorințele, cele rostite în gând, nu neapărat când mă așez în genunchi, la rugăciune, și de aceea am grijă ce-mi doresc. Rugăciunea mea preferată este “Dă-mi, Doamne, ce-i vrea tu, că poate eu nu știu ce-ți cer…” Vorbesc serios. Și în privința legăturii cu Dumnezeu, sunt cât se poate de țărancă. Nu “filozofez” absolut deloc. Dumnezeu mi se arată exact precum personajului din povestea la care am lucrat și despre care ți-am povestit. Tocmai asta e frumusețea acestei povești: “- D’apoi ce mai vrei, măi omule, nici la miezu’ nopții nu-mi dai pace? Ia spune, ce floare vrei să fii, da’ repede, că-i frig și trebuie să-nchid geamu…”
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cât de frumos, abia aștept să o citesc! Crezi că ai fi putut aduna toată frumusețea asta, a cântului și a cuvântului, dacă nu ai fi crezut în divinitate și în măreția universului?
Doina Lavric-Parghel: Lucrurile rezistente, toate, se fac “întru Domnul”, având grijă să începi cu temelia, nu cu acoperișul.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Simți că, prin ceea ce faci, ca artistă, evoluezi spiritual, sau ai alte ritualuri pentru evoluție – nu știu, rugăciune, meditație, studiu… Sau nu ai o preocupare explicită pentru evoluție, o lași să se întâmple?
Doina Lavric-Parghel: M-au crescut niște femei pentru care existența toată era supusă rânduielilor. Iar rânduiala venea de la Dumnezeu. În condițiile astea evoluezi, altfel nu se poate. Bătrânețea înseamnă înțelepciune, experiență câștigată și comportament în consecință. Știi, în toate timpurile, tinerii respectau bătrânețea, adevărat că aveau motive întemeiate s-o respecte. Sper să fi evoluat, ar fi timpul, de altfel…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce înveți, totuși, în continuare, așa, cu intenție și strădanie?
Doina Lavric-Parghel: Să fiu bunică. Și mamă. Aici am restanțe…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Dar în profesia ta, ce este greu în ceea ce faci și crezi că va fi mereu ușor?
Doina Lavric-Parghel: “Greul” ăsta nu e chiar un greu proletar… Am avut șansa uriașă să fac în viața asta ce mi-a plăcut, ce mi s-a potrivit mai mult: să citesc și să cânt. Puteam să fi eșuat, nu-i așa? Am auzit atâtea povești în jurul meu…
Marea Dragoste – revistatango.ro: În familia ta, în dragostea și în relația cu soțul tău și cu ceilalți oameni pe care îi iubești, ce merge de la sine și ce necesită clipă de clipă atenție?
Doina Lavric-Parghel: Eeeei, nu prea merge totul de la sine, pentru că sinele… Dacă atenția ta este mereu îndreptată spre sine… Merge bine când sinele meu nu este singura mea preocupare. “Ție să-ți fie bine! Ar trebui să te iubești mai mult pe tine. Învață să te iubești pe tine!” Dar mie mi-a fost întotdeauna bine când le-a fost bine celor din jurul meu. Sigur, mă ocup suficient și de mine, dar nu așa, chiar toate locurile de pe podium mi se cuvin mie. Știi, omul care nu obosea să dăruiască, dar pur simplu nu obosea, o performeră, ce mai, a fost mama… Nu, cu ea nu mă pot compara… Vezi, existența toată e treptelnică…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Pentru treptele noului an ai făcut liste cu proiecte, obișnuiești să deschizi agende noi și treci rezoluții cu liniuțe?
Doina Lavric-Parghel: Nu, nu prea fac. Adică nu le fac așa, cu înverșunare, cu metodă. Nu-i în firea mea. Vezi? Iarăși firea…
Marea Dragoste – revistatango.ro: E vremea urărilor. Dacă ar fi să îți faci ție însăți o urare, știind că o să se împlinească, ce urare ar fi?
Doina Lavric-Parghel: Hm…Mie însămi… –Înțelepciune, Doina! Înțelepciune!
