Foarte puțini oameni pot să mărturisească faptul că și-au găsit jumătatea imediat, nu după îndelungi căutări. Ei sunt norocoșii, favoriții destinului, pentru că nu au cunoscut tribulațiile iubirii. După o eternitate petrecută împreună, încă își zâmbesc, încă își fac declarații de iubire, încă se respectă. Cei sceptici ar afirma că astfel de iubiri nu există decât în filme sau romane, alții ar spune că e doar o fațadă, că, dincolo de aparențe, altfel stau lucrurile. Poate că da sau poate că nu. Lor, celor care se iubesc cu adevărat, nu le pasă de ce spun sau ce cred ceilalți despre ei, și poate că bine fac. Poate că unul dintre secretele longevității relației lor este că și-au creat propriul univers, în care nu dau voie ispitelor sau intrușilor.
Nu am făcut parte din acestă categorie a favoriților destinului, nu mi-am găsit jumătatea imediat, deși, sincer, mi-aș fi dorit să nu cunosc zbuciumul sufletesc al îndrăgostirii și al dezîndrăgostirii, dacă pot spune așa. Nu-i ușor să uiți peste noapte o persoană fără de care nu-ți concepeai viața la un moment dat. Nu-i ușor să te dez-îndrăgostești, să dai delete la toate momentele frumoase petrecute împreună, la sentimente, la amintiri. Uneori, a fost simplu să uit dezamăgirea, dar au fost și multe momente în care am crezut că nu voi mai fi capabilă să mă mai îndrăgostesc vreodată, când am crezut că dragostea nu-i pentru mine. Viața mi-a demonstrat contrariul pentru că, vrând-nevrând, m-am îndrăgostit de mai multe ori, dar de iubit am iubit o singură dată. Și totuși, nu mi-aș dori să șterg trecutul. Nu pentru că nu aș vrea să uit suferința, ci pentru că toate dezămăgirile de atunci m-au determinat să apreciez ceea ce am în prezent.
Când am apreciat persoana de lângă mine așa cum este în realitate, fără să caut cusururi, atunci am știut că iubesc; când mi-am dorit să îmbătrânesc alături de cel de lângă mine, atunci am știut că iubesc; când ochii mi s-au umplut de lacrimi de fericire, nu de lacrimile neputinței de a ierta trădări sau minciuni, atunci am știut că iubesc.
Probabil că nu ne putem întâlni jumătatea, decât atunci când suntem pregătiți, când am învățat să apreciem statornicia, când am învățat lecția iertării și a răbdării. Unii trebuie să învețe acestă lecție a toleranței pe parcursul mai multor relații, alții intuiesc că toleranța este o coordonată importantă a unei relații de durată. Unii au nevoie doar de pasiune, alții, pe lângă pasiune, de prietenie și de respect. După îndelungi suferințe, unora le este destinată o dragoste târzie, o dragoste ce aduce în viața lor armonia pe care au cautat-o în zadar în relațiile anterioare. Da, iubirea nu cunoaște limite de vârstă, diferă doar felul în care o percepem și ne manifestăm în cadrul unei relații.
Știu, iubirea adevărată nu poate fi controlată, dictată, supusă regulilor, totuși nu-i suficientă doar pasiunea. Iubirea adevărată învinge greutățile, depășește obstacole. Dar, cum oare dacă nu cu grijă permanetă, cu toleranță, cu reciprocitate? Altfel, trăim doar un coup de foudre, o pasiune care ne înrobește la un moment dat, dar care se diminuează treptat în momentul apariției greutăților.
