fbpx

Condamnați la neiubire – de Dara Codescu

de

Îmi place să cred că prima formă de viaţă a luat naştere odată cu prima iubire, fie ea şi la stadiul de atracţie iminentă. Oamenii vorbesc despre iubire ca despre un dar, care – oferit sau primit – îţi schimbă viaţa.

Din păcate, nu toţi avem parte de bucuria iubirii, aşa cum nu toţi avem capacitatea de a o dărui!

Unii se nasc într-o lume ostilă, din care iubirea a fost izgonită pentru totdeauna, altfel nu ar fi apărut pe lume orfelinatele, populate cu copii adunaţi de pe stradă, abandonaţi fără urmă de remuşcare de către nişte suflete sterpe şi hidos contorsionate de ură. Absenţa iubirii, în primii ani de viaţă, îşi lasă amprenta suferinţei pentru totdeauna. Nu întâmplător toţi cei care au crescut în orfelinate îşi doresc, mai presus de orice, o familie. Un orfan ajuns adult nu-şi va abandona copilul niciodată, pentru că ştie ce înseamnă acest blestem.

Destul de des se întâmplă ca oamenii să cunoască neiubirea, chiar dacă au făcut parte din familii complete, cu părinţi, cu bunici, cu liote de unchi şi mătuşi. Există încă prejudecata conform căreia iubirea nu trebuie mărturisită. Vorbim despre o austeritate neghioabă care mutilează sufletele, din zorii existenţei lor. Cine a trăit într-o astfel de familie ştie foarte bine ce vreau să spun. Când ai trăit sub ghilotina neiubirii, nu ai decât două soluţii: să-ţi uiţi trecutul sau să duci mai departe povara împietririi. Mulţi se pot salva. Cei mai mulţi, nu! Şi despre aceştia din urmă aş vrea să vorbim…

Am cunoscut oameni care au îmbătrânit în singurătate, fie blazaţi şi sceptici, fie dospind de ură împotriva a tot ce-i înconjoară. Şi nu poţi să nu te întrebi: sunt neiubiţi de nimeni pentru că aşa a vrut destinul implacabil sau vina e chiar a lor? Eu nu cred că un om care-şi poate iubi semenii nu are parte de iubire, la rândul lui. Am traversat destul de mulţi ani, încât să pot înţelege că incapacitatea de a iubi este o infirmitate. Şi asta sună ca o condamnare, ca o sentinţă cu închisoarea pe viaţă! O închisoare din care nu mai poţi ieşi, pentru că tu însuţi ai ferecat porţile şi ai aruncat cheia. Pentru că ai ales să nu te salvezi şi nici să vrei să fii salvat! Pentru că ai gonit lumina şi ai ales partea întunecată a drumului tău. Nu există neiubire, fără ură, fără egoism, fără intoleranţă, fără suspiciuni şi gustul răzbunării, fără uscăciune sufletească şi neiertare!

Uneori, condamnaţii la neiubire înţeleg greşelile pe care le-au făcut, chiar dacă mult prea târziu. Poate că nu chiar întâmplător, poate că ultima lor şansă de a părăsi această lume, eliberaţi de micimea sufletească, aceea care le-a chircit inimile, ca nişte vreji uscaţi de arşiţa necruţătoare a unui soare pe care nu l-au iubit niciodată. Şi mă gândesc acum la povestea a două femei – fiică şi mamă – care nu s-au putut înţelege toată viaţa. Nemulţumirile mamei erau legate de faptul că fiica nu îi ascultă sfaturile întocmai, că are alte alegeri decât cele considerate de ea a fi cele mai bune. N-a fost de acord cu momentul căsătoriei fiicei – era prea devreme. N-a fost de acord nici cu momentul divorţului – era prea târziu. Nu i-a plăcut nici statutul de femeie singură a divorţatei – era prea controversat. În toţi aceşti ani, fiica încearcă să găsească drumul către inima mamei sale, dar, de fiecare dată, se izbeşte de un zid. Rece, ca toate zidurile! Până când oboseşte. Şi renunţă, asumându-şi eşecul relaţiei. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu mama care, la capătul vieţii ei, formulează o dorinţă halucinantă: “Îmi pare rău că fiica mea nu este aici, acum, când mă pregătesc de plecare… Să mă ţină de mână şi să-mi spună că mă iubeşte… Am atâta nevoie de dragostea ei…”. Este dureros să descoperi că un om îşi doreşte să primească, înainte de moarte, exact ce n-a putut dărui, întreaga lui viaţă!…

Un citat din Dumitru Constantin Dulcan (“Mintea de dincolo”) mă pune pe gânduri: “Se spune, mai mult sau mai puţin figurativ, că în creier avem ceea ce am pus noi, iar în inimă avem ceea ce a pus Dumnezeu”. Dacă aşa stau lucrurile, condamnarea la neiubire pare să vină de undeva, dintre lumile pe care le străbatem, fără ca memoria noastră terestră să poate schimba ceva dintr-un demers astral.

Categorii:
DARA'S DREAMS

Comentarii

  • Si daca Dumnezeu n-a sadit, eu nu pot judeca. Pot sa fiu acolo, sa-i tin mana.
    Unii pot darui, altii pot primi. E un echilibru in toate.

    Liliana octombrie 17, 2017 8:49 pm Răspunde
  • Pentru mine articolul d-voastră a fost un balsam, care încearcă sa închidă o rana care persista încă din copilărie.Este greu sa conștientizezi ca chiar si iertarea si împăcarea spirituală,nu aduce vindecarea rănii ci doar cicatrizarea ei
    Va mulțumesc

    Felicia Panciu octombrie 14, 2017 6:37 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.