fbpx

Angelica Lambru – Arta asteptarii

de

A zbura inseamna a incepe sa aterizezi – Andrés Neuman

E o arta imperfecta asteptarea, Doamna, un autor profesionist de scrisori, ca mine, o stie prea bine. La fundul cestii se lasa mereu zatul angoasei, al nerabdarii tinute sub bici, infometate, amanate. Retrospectiv, simt acut nevoia de a ma prezenta la o marire de nota. Stiu ca pot mai mult, ca sunt in stare sa astept mai bine. In mod ironic, insa, imi dau seama de asta tocmai cand asteptarea a luat sfarsit. Ma incearca un fel de sindrom al Mesterului Manole; sunt in stare sa ridic un alt altar subversiv in chiar inima catedralelor asteptarii: Aeroporturile.

Si tu si eu cunoastem oameni cu hemoglobina imaginatiei mult sub valorile normale, care nu se opresc niciodata sa se uite in oglinda asteptarii, ametiti de imponderabila greata existentiala. Daca am intoarce mitul lui Narcis, ca pe un ciorap purtat pana acum pe dos, am vedea ce l-a impins cu adevarat la gestul sau fatal autoreferential. Suntem fiinte ale oglinzii, cei care purtam orgoliul luciditatii cusut de haine, ca pe o stea in cinci colturi. Cata oglindire, atata suferinta.

In literatura, ca si in gastronomie, ca sa te pricepi nitel, trebuie sa experimentezi mult. Sa consumi, sa inghiti, sa accepti infrangeri indigeste, sa treci de la stadiul de “gourmand” la cel de “gourmet”. Ajungi intr-un tarziu sa recunosti o carte buna dupa claritate, dupa simplitate, dupa titlu. Operele cu adevarat valoroase nu au nevoie sa fie infasurate in valuri de sosuri complicate, ca hetairele cu pielea obosita. Dintr-o astfel de carte vreau sa-ti scriu, cu titlu perfect si intelesuri clare pentru toti cei care practica si perfectioneaza arta asteptarii. Se numeste “Cómo viajar sin ver”. In traducere literala, colocviala, asumat imperfecta, ar veni: “Cum sa calatoresti fara sa vezi”. Apartine scriitorului spaniol de origine argentiniana, Andrés Neuman. O bomboana Raffaello pentru orice traducator. Ceva din scriitura lui mi l-a amintit pe Octavian Paler. Capacitatea de a formula adevaruri miraculoase si simple indoita de darul de a trezi in cititor mirarea autorecunoasterii, provocarea oglinzii. Mitul peronului transformat in mitul aeroportului.

*

(…) “In aeroporturi se foloseste o expresie care defineste perfect experienta migratoare: a fi in tranzit. Asa ne aflam, asa suntem cand calatorim. Fiinte in tranzit. In clipa de dinaintea plecarii, jumatatea noastra sedentara imbratiseaza nemiscarea, in timp ce jumatatea nomada anticipeaza deplasarea. Ciocnirea celor doua forte ne provoaca o senzatie de pierdere. O anume diviziune a prezentei. De aceea venerez aeroporturile, catedrale aseptice unde se slujeste liturghia prin care ne schimbam starea inainte de a schimba locul. Aeroporturile sunt singurele temple pe care am fost in stare sa le inaltam prezentului. (…) Ma fascineaza efectul introspectiv al acestor constructii care implica viteza si liniste, soliditate si aer. Am venit sa zburam, dar abia ne miscam. Plecarea e urgenta, dar ritmul interior al cladirii, regulile si tempo-ul sau, ne obliga sa asteptam. Suntem aceasta asteptare fortata. Un viitor urgent care pare indepartat.

*

Despartirea e o forma de repetitie a mortii, dar si un anume fel de inviere. Despartirile intr-un aeroport au ceva angoasant si in acelasi timp eliberator. Ramanem fara nimic ca sa abordam (ipotetic) totul.

*

(…) Un stol de pasari si-a facut cuib printre grinzi si strabate tavanul fara oprire. Le observ miscarea aripilor de partea aceasta a ferestrei, in timp ce de partea cealalta, isi iau zborul avioanele. Pasarile acestea sunt ca si pasagerii: zboara inchise intr-o lume mica. Caminul lor se afla la granita dintre a pleca si a ajunge.
*

(…) Seherezada, Seherezada. Tu te-ai facut povestitoare asa cum se fac altii, piloti. Ca sa atingi pamantul trebuie sa fi zburat foarte sus.”

(Din capitolul “Aeroportul, tara de tranzit”).

E atat de mangaietor sa recunosti fiinte ca tine venite din alte culturi, din alte varste, din alte limbi, din alte carti. Atat de reconfortant sa-ti ridici citind, oglinda, catre chipul ascuns celorlalti. Face bine la cap, la suflet, la singuratate. Sa poti striga ca Akela, lupul cel alb: “Suntem de un sange, voi si eu, fratii mei scriitori, fratii mei cititori!”

P.S. Sa ne rugam, Doamna, sa fim ferite de clipa in care Îngerul Asteptarii isi va strange aripile resemnat si, ignorand fereastra larg deschisa, va iesi pe usa, inchizand-o cu gest de mama grijulie.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *