Treptele încrederii – de Dara Codescu

Momentul în care încrederea îşi caută sălaş în sufletul tău este unul fragil şi încărcat de frumuseţea speranţei, ca orice început de drum, la capătul căruia vrei să găseşti bucurii îndelung aşteptate. Oricât de nesiguri ar fi primii paşi, eşti tentat să ignori pericolul rătăcirii. Fie că vorbim despre încrederea în sine sau în ceilalţi, încăpăţânarea de a crede că alegerea ta a fost bună te protejează de ezitări. Multă vreme, îndoiala ştie să-şi ascundă bine rânjetul. Când umbra ei îţi alunecă pe umăr, înţelegi că primele semne de întrebare reclamă insistent dreptul la răspunsuri.

În zadar încerci să te prefaci că nimic rău n-a intervenit în configuraţia percepţiei tale asupra realităţii!

Nimeni nu poate localiza perfect inocenţa cu care ai ignorat atenţionarea: drum interzis, pericol de accidente! Aşa te trezeşti copleşit de mirarea că tu, cel care păreai să poţi schimba lumea cu un singur zâmbet nu mai eşti decât un figurant, pe o scenă pustie. Înţelegi cu greu că spectacolul nu va mai avea loc, de vreme ce reflectoarele nu mai luminează bunele tale intenţii, ci capcanele care îşi aşteaptă victima. Numai cel care acordă încrederea fără prealabile analize cunoaşte gustul leşios al dezamăgirii…

Am crezut mereu în puterea mea de a ţine lucrurile sub control. Dar, nu de puţine ori, a trebuit să recunosc că este obligatoriu să-ţi cunoşti limitele. Şi că – aşa cum se spune – dacă nu poţi schimba realitatea, nu mai rămâne decât să te schimbi tu. Nici măcar nu este un compromis, ci o lecţie de viaţă! Schimbarea direcţiei de mers nu înseamnă neapărat o ezitare destabilizatoare, ci o o soluţie pentru supravieţuire.

Există oameni în jurul meu cărora le-am acordat încrederea mea totală şi care nu mi-au înşelat aşteptările niciodată. Dar n-am scăpat de năpasta întâlnirii cu câţiva purtători de măşti bine măiestrite! Am înţeles târziu că mascaţii de profesie îţi pot adormi vigilenţa, tocmai pentru că au exerciţiul ipocriziei, al minciunii bine ticluite, al aparentei onestităţi… De regulă, farsorii nu acţionează fără recitarea unor poveşti de viaţă cutremurătoare. Poveşti în care ei, protagoniştii-victime, au fost mereu năpăstuiţi fără motiv, perdanţi nevinovaţi, sacrificaţi fără milă, urmăriţi de ghinion, condamnaţi de un destin duşmănos. Prin măştile !or, lacrimile stârnite la comandă trec fără greutate, suferinţa este mimată perfect, batista este mereu pregătită, ca şi presupusa resemnare…

Orbit de succesul său, farsorul-păpuşar trage sforile fără grijă şi, treptat, nu se mai cenzurează suficient. Consecinţa imediată este aceea că începe să facă greşeli. Momentul neatenţiei lui coincide cu momentul trezirii tale. Este impactul decisiv care decide continuarea relaţiei sau ruperea ei. Partea interesantă a spectacolului de-abia acum începe! Păcăliciul îşi dă seama că masca nu-i mai foloseşte la nimic şi îşi arată adevărată identitate: un jalnic nimeni. Paradoxul începe acolo unde măscăricii devin lezaţi, se revoltă, se victimizează, dar, mai ales, îşi caută un cor de aplaudaci, care să le asigure încurajările necesare. Pentru că un păcălici nu suportă criticile, el, în mediocritatea lui, are nevoie de osanale, de linguşeli ieftine, de admiraţie fără frontiere. Confruntat cu adevărul, păcăliciul devine obraznic, îşi etalează tupeul infect, bănuind că bunul tău simţ va rămâne paralizat în faţă îndrăznelii lui şi, astfel, el va câştiga timp. Pentru un nou scenariu sau un nou atac frontal, nu contează! Important e ca, în ciuda penibilului din el, imaginea de care s-a bucurat, fără a avea vreun merit, să rămână în centrul atenţiei, în prim plan. Pentru că o statuie fără soclu poate exista, un soclu fără statuie nu înseamnă nimic!

Trecut printr-o astfel de experienţă amară, vei continua să crezi că nimic nu e mai înălţător decât încrederea în oameni, dar vei învăţa că nimic nu poate fi mai dezolant decât încrederea înşelată…