Regizorul Elia Suleiman, autorul unor filme despre conflictul palestiniano-israelian, in note suprarealiste, a declarat intr-un interviu acordat MEDIAFAX ca nu stie care este acel loc caruia i-ar spune “acasa” si ca, daca ar trai intr-o colonie de pinguini, ar scrie despre experienta de acolo.
Cu burse de rezidenta la Paris, zece ani traiti la New York si o casa parinteasca in Nazaret, cineastul – invitat al evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest (19 – 25 octombrie) – spune ca, in acest moment, nu are un loc pe care sa il numeasca “acasa”, dar gaseste familiaritatea in umorul sec, negru si absurd cu care construieste viniete inspirate din realitate.
In 2002, Elia Suleiman a castigat premiul juriului si premiul FIPRESCI la Festivalul de Film de la Cannes, pentru lungmetrajul “Divine Intervention”, pe care spectatorii romani l-au putut vedea sambata, la Les Films de Cannes a Bucarest.
In acest film exista o scena suprarealista, cu un poligon de tir pentru evrei, iar in imaginile de pe tinte sunt cetateni arabi. Elia Suleiman spune ca, asemenea majoritatii scenelor din filmele sale, povestea a fost inspirata de un fapt real.
“S-a intamplat in timpul Primei Intifade (1987 – 1993, n.r.), conduceam de la Tel Aviv la Nazaret si am vazut pe autostrada, la iesirea din Tel Aviv, un banner urias: era o reclama pentru cursuri de tras la tinta pentru israelieni, pentru ca acestia sa stie sa traga cu pusca. Incercau sa ia bani de la oameni invatandu-i sa impuste arabi. Imaginea de pe banner era chiar cea din film, cu un cap de arab. Am fost atat de socat, ca am oprit masina, am facut o fotografie, apoi am continuat drumul”, a povestit regizorul. “La un moment dat, nu imi aduc aminte cand, m-am gandit: «Ce-ar fi daca…?». Incetul cu incetul, imaginea aceasta a prins viata si am inceput sa creez o poveste legata de asta”, a adaugat regizorul.
Dar scena lectiei de tir cu mici accente de “Matrix” nu este singura poveste incredibila din filmul lui Suleiman. Una dintre scenele memorabile din “Divine Intervention” este zborul lin al unui balon rosu, cu chipul lui Yasser Arafat desenat pe el, care traverseaza granita dintre Palestina si Israel. Balonul chiar a existat si a fost cumparat de regizor din Oslo.
“Am fost invitat la o rezidenta in Paris. Dupa «Chronicle of a Disappearance» (1996), mi-au oferit acest atelier. Am fost foarte fericit, pentru ca eram falit in acea perioada, nu aveam un cent. Aveam o colectie de tot felul de nimicuri cumparate de la Oslo. Pixuri cu imagini cu femei, carti postale, de toate, inclusiv niste baloane cu Yasser Arafat, pe care le vindeau palestinienii la Oslo. Intr-o zi, eram blocat intr-o poveste. Era bazata pe o intamplare reala. Eu aveam o masina cu placute care imi permiteau sa trec granita cum doream, ea era blocata in Ramallah. Era foarte complicat sa ne intalnim si eu nu stiam cum sa rezolv problema intr-un mod cinematografic. Intr-o zi, era foarte cald si am deschis sertarul unde aveam toate kitsch-urile din lume si am vazut balonul. Am incercat sa il scot, dar era lipit, din cauza caldurii. Am tot tras de el, pana l-am rupt. Si, cand am scos balonul, mi-am dat seama: «Doamne, asta e!». Si am scris scena imediat”, a povestit Suleiman.
Regizorul a povestit, sambata, la o sesiune de intrebari si raspunsuri care a avut loc dupa proiectia filmului “Divine Intervention”, ca baza artei sale este observatia. Din elemente observate de-a lungul timpului, Elia Suleiman creeaza mici “tablouri”, scrise pe post-it-uri sau pe foi in carnetele. “Astept pana cand carnetelele capata o anumita greutate”, spune acesta.
“Credeti ca faptul ca faceti filme referitoare la conflictul palestiniano-israelian este un raspuns al dumneavoastra la situatia de acolo sau este modul dumneavoastra personal de a va impaca cu situatia”?, a fost acesta intrebat. Sprijinit de scena cinematografului Studio din Capitala, cu un sal alb, enorm, in jurul gatului, Elia Suleiman a raspuns razand: “Asta suna a intrebare de stiinte politice… Nu cred ca inveti istorie din filmele mele. Nu fac filme sa predau adevarul suprem, ci sa ridic intrebari”.
“Daca as trai intr-o colonie de pinguini, probabil as face filme despre viata de acolo (…) Nu pot sa neg ca traiesc intr-o lume in care exista granite, pe care trebuie sa le treci in fiecare zi… Sincer, sunt impotriva ideii de stat in general, dar eu vreau sa distrug granite, nu sa ridic steaguri”, a mai spus Elia Suleiman.
“Da, o sa ma lupt sa ridic steagul Palestinei, dar o sa ma lupt pentru ca sa poata merge la scoala copiii fara sa fie impuscati. Dar cand stagul Palestinei va fi ridicat, ma voi lupta sa il cobor”, spune acesta.
In interviul acordat MEDIAFAX, Elia Suleiman a vorbit despre cum scrie “tacerile” in scenariu, despre simtul umorului din familia sa, despre cum a regasit orasul natal Nazaret, dupa o absenta de trei ani, dar si despre ce inseamna pentru el cuvantul “acasa”.
Prezentam interviul acordat MEDIAFAX de Elia Suleiman:
MEDIAFAX: Spuneati ca tacerea este un element important in filmele dumneavoastra. Nu este greu sa redati scenele de tacere din filmele dumneavoastra in scenariu?
ELIA SULEIMAN: Da, buna intrebare… toata lumea care lucreaza cu mine, oameni care ar trebui sa imi produca filmele sunt destul de sceptici, pentru ca nu inteleg foarte bine ce vrea sa spuna scenariul. Se plictisesc ingrozitor cand il citesc si imi spun mereu ori ca “filmul asta seamana prea mult cu ce am facut inainte” sau, dimpotriva: “Filmul asta nu seamana deloc cu ce ai facut inainte”. Asa ca nu sunt interesati in niciunul din cazuri. Ideea este ca, atunci cand scriu, nu ma intereseaza partea narativa, ci vad mai mult partea cinematografica si dau detalii de genul “merge din dreapta in stanga, se roteste etc.”. Este groaznic de neinteresant, pana cand toate acestea devin imagini. Unii oameni cu care am mai lucrat stiu lucrul acesta si nu se mai intereseaza de scenariul in sine. Altii isi pot imagina exact ce imi imaginez eu. Cam asa functioneaza. Dar nu pot sa spun ca am castigat premii de scenariu. Nu am dialog… cateodata ma intind pe un sfert sau pe jumatate de pagina si scriu ce vreau sa fac, cinematografic vorbind. De exemplu, scena cu tancul din “Divine Intervention”, care a devenit oarecum o emblema, ei bine, scena aceea este doar o fraza: “ES (numele meu) conduce pe autostrada, scoate samanta din gura si o arunca pe geam; tancul explodeaza”. Nimeni nu s-ar distra citind o asemenea propozitie, dar, acum ca a devenit film, este un fel de emblema.
MEDIAFAX: Spuneti ca nu faceti filme politice…
ELIA SULEIMAN: Nu, n-am spus asta, am spus ca filmele mele sunt politizate. Am spus ca filmele mele nu au scopul de a etnografia conflictul Palestina-Israel.
MEDIAFAX: Au existat voci care au considerat filmele dumneavoastra jignitoare, prin dimensiunea aceasta?
ELIA SULEIMAN: Nu doar asta… cand am facut primul meu film, “Chronicle of a Disappearance” (1996), era prima productie care folosea umorul (in privinta conflictului Palestina-Israel, n.r.) aproape in acelasi fel in care regizorii evrei foloseau umorul sa vorbeasca despre cel de-Al Doilea Razboi Mondial si erau criticati, pentru ca pe asemenea teme nu se glumeste niciodata. Cand am facut “Chronicle of a Disappearance”, oh, nu va puteti imagina… am fost scuipat in lumea araba, am fost dat afara din hotel. S-a emis o “fatwa” (condamnare la moarte, n.r.) impotriva mea, oamenii au scris articole… Eu castigasem premiul pentru debut la Venetia si ei scriau “Nu, nu a castigat nimic, minte”. Altii spuneau: “Asta nu e un film, sunt niste petece insailate”. Asta se intampla in lumea araba. In Europa si in Statele Unite ale Americii, eram ridicat in slavi, filmul meu era in topul celor mai bune productii. Pentru ca am folosit umorul in film, am fost acuzat ca sunt colaborator, ca sunt sionist… Aceiasi oameni, cand am facut “Divine Intervention”, m-au vazut ca pe un erou. De asta spun ca nu iau aceste critici prea in serios. Ii vad pe oameni ca niste indivizi, nu ca pe agentii unui fenomen sau al altuia. Cred ca, in aceasta perioada, este absolut minunat, apare o noua generatie, o generatie de tineri care scriu tot ce isi doresc sa scrie, nu ce li se spune de sus, de catre un dictator sau altul, ci scriu ceea ce cred ei.
MEDIAFAX: Familia s-a suparat pe dumneavoastra?
ELIA SULEIMAN: Nu, nu. In niciun caz. De fapt, mama si tata au jucat in primul meu film, pe care, de altfel, l-am filmat la mine acasa. Dimpotriva, s-au distrat de minune, s-au simtit foarte bine.
MEDIAFAX: Exista bancuri despre conflict?
ELIA SULEIMAN: Acum? Oh, da. Cand am facut eu un film cu umor, la inceput, toata lumea m-a hartuit. Acum vor sa faca filme exact asa. Acum, daca este un film fara umor, nu le place. In trecut, pentru asa ceva, am fost hartuit la modul violent. La hotel, cand aflau cine sunt… La festivaluri din tarile arabe… De exemplu, in 1996, in Tunisia, cand m-am dus atat de mandru de mine sa arat ce am facut… m-au hartuit si m-au dat afara din hotel cand au aflat cine sunt. Au huiduit filmul de la inceput pana la sfarsit. Acum lucrurile s-au schimbat. Acum umorul este la mare cautare. In familia mea, de la inceput, umorul a fost ceva normal. Tata, fratii mei, toti povesteam lucruri la masa, ne amuzam.
MEDIAFAX: Ati vizitat orasul natal dupa o perioada destul de lunga de timp. Cum l-ati regasit?
ELIA SULEIMAN: Am fost foarte confuz. Cand am ajuns acolo, nu-mi era foarte clar. Am stat doar 10 zile, dar a fost o experienta, da, confuza. O parte din mine se bucura de aceasta vizita, dar o alta parte privea aceasta experienta cu amaraciune. Faptul ca ambii parinti au murit, amandoi au fost foarte bolnavi si am stat alaturi de ei in acea perioada, cred ca a contribuit la sentimentul acesta. De exemplu, nu mi-a fost usor sa merg la casa parinteasca. Eu am locuit in alta parte in timpul vizitei. Am vizitat casa doar o data. Este bine ca am fost la Nazaret, poate ca data viitoare voi sta mai mult. In general, mi se pare ca situatia palestinienilor din Israel este mult mai dificila decat stiam. Exista mult mai multe crime comise de diferite bande, membri ai acelorasi familii care se ucid, ghetouri. In primele doua zile ale sederii mele – stiu ca nu am cum sa fiu exact in privinta asta -, situatia mi s-a parut ca cea din Harlem-ul anilor ’70 – inceputul anilor ’80 si Palermo cu mafia si un fel de «tara a negrilor». Suntem un fel de negri ai Israelului. Sunt numiti asa. Cred ca este ceva «negru» in conditia palestinienilor. Locuiesc in regiuni izolate de stabilimente israeliene, in Cisiordania si in afara Cisiordaniei. Nu au de lucru, le sunt luate pamanturile, practic sunt pe cont propriu si incearca foarte tare sa nu isi piarda speranta.
MEDIAFAX: Daca ati trai in Nazaretul de azi, ati face aceleasi filme?
ELIA SULEIMAN: Nazaretul este foarte diferit de ce stiam eu, asta am simtit in aceste zece zile. Nu am apucat sa imi practic exercitiile de observatie pe care le aplic de obicei. Am gasit un oras mai plin de viata decat cel pe care l-am parasit. Inainte, nu existau restaurante, erau foarte putine cafenele. Acum este foarte animat, foarte viu. Este mult mai multa activitate in jur. Nu cred ca este orasul pe care l-am parasit. Era digitala a schimbat multe, a adus lucrurile acestea care ma streseaza oarecum… Facebook. Pentru mine, globalizarea nu a adus poezie. Nu stiu daca lucrurile ar sta altfel, daca m-as intoarce din nou acolo. Apoi mai este un lucru care ma face sa cred ca nu as putea face film acolo… nu mai sunt anonim. Pe vremuri, nimeni nu stia ca vreau sa fac film, nici macar ca intentionez sa fac film. Acum ma recunoaste toata lumea pe strada. Cand stau intr-o cafenea, oamenii spun: “Aaa, da, acum te uiti sa gasesti ceva pentru viitorul tau film, o sa pui gluma asta intr-un film”. Nu este asa de usor sa imi practic strategia asta de a astepta sa se intample ceva. Am, totusi, o mica durere in suflet cand ma trezesc dimineata, caci imi dau seama ca (Nazaretul) devine mai putin casa mea, locul meu.
MEDIAFAX: Si “acasa” unde este?
ELIA SULEIMAN: Cred ca cel mai greu lucru prin care trec acum este ca nu stiu care este acel loc caruia sa ii spun “acasa”. Sper sa gasesc un asemenea loc, dar, in momentul acesta, tind sa cred ca raspunsul este ca nu voi gasi un “acasa”. In Nazaret, am gasit mai multa durere decat placerea revederii. In Paris, cu siguranta nu ma simt “acasa”. In New York, da, ma simt mai acasa decat oriunde. Cand ma duc la New York, sunt fericit, pentru ca este un loc pe care il stiu atat de bine. Cred ca este un oras grozav. Si mai cred ca nu este, in fond, casa nimanui si de aceea este usor sa devina “acasa” pentru oricine. Dar, daca ma intrebati, la varsta mea si in momentul in care este viata mea acum, mi-as dori sa am atatea milioane de euro incat sa am un apartament in fiecare loc care imi place, dar atunci acesta ar fi un alt gen de «acasa». Casa nu depinde de bani, dar, pe de alta parte, banii joaca azi un rol mai important. Nu as putea trai, nu as putea cumpara o casa intr-un loc care sa nu aiba o relatie cu imaginatia mea. Pot sa spun ca mi-ar placea sa stau intr-un loc care sa aiba peisajele Greciei, care seamana cu peisajele Palestinei, care seamana cu Italia, care seamana cu sudul Frantei. Mi-ar placea sa fiu in compania animalelor, pentru ca in natura ma simt intreg. Am stat intre betoane destul, intre Londra, Paris si New York.
Elia Suleiman s-a nascut la Nazaret, in 1960. Timp de peste zece ani, intre 1982 si 1993, a locuit la New York, inainte de a reveni in tara natala, pentru a dezvolta, cu sprijinul Comisiei Europene, un Departament de Film si Media la Universitatea din Birzeit – in apropiere de Ramallah, o zona de conflicte intense.
In metropola americana, a coregizat mediumetrajul “Introduction to the End of an Argument” (1990) si a semnat “Homage by Assassination” (1992), un “film-jurnal” care critica razboiul din Golf prin juxtapunerea mai multor anecdote si istorii personale. “Chronicle of a Disappearance” (1996), primul sau lungmetraj – despre drama reintoarcerii sale in teritoriile ocupate si disparitia lenta a unei culturi -, a fost premiat pentru debut la Festivalul de la Venetia.
Renumele international a venit odata cu “Divine Intervention” (2002), pe care spectatorii romani au avut ocazia sa-l vada la Les Films de Cannes a Bucarest (19 – 25 octombrie), filmul nefiind distribuit in Romania. “O cronica despre iubire si durere”, cum a numit-o Elia Suleiman, comedia neagra cu accente suprarealiste a castigat premiul juriului si premiul criticii internationale – FIPRESCI la Cannes 2002. In viniete scurte, regizorul surprinde viata la granita cu razboiul; personajul principal este un barbat din Nazaret, indragostit de o tanara care locuieste la cateva puncte de control mai departe de el, in Ramallah. Prestatia lui Suleiman in rolul central i-a adus elogiile criticilor.
Cel mai recent lungmetraj al sau, “The Time That Remains” – al treilea film din asa-zisa “trilogie palestiniana” -, a concurat pentru Palme d’Or in 2009 si a castigat, printre altele, trofeul Black Pearl la Festivalul de la Abu Dhabi. In patru capitole, Elia Suleiman reconstituie viata cotidiana in timpul ocupatiei israeliene in teritoriile palestiniene, pe baza jurnalului tatalui sau, luptator in rezistenta locala in 1948, a scrisorilor mamei sale si a propriilor amintiri.
In 2006, Elia Suleiman a facut parte din juriul Festivalului de la Cannes. Din 2008, este profesor de film la European Graduate School, in Elvetia, si tine conferinte in universitati de profil din lume.
Les Films de Cannes a Bucarest a fost initiat in 2010 de Cristian Mungiu, cu sprijinul delegatului general al Festivalului de la Cannes Thierry Fremaux, cu concursul Institutului Francez din Bucuresti si cu sprijinul financiar al Centrului National al Cinematografiei. Festivalul beneficiaza de sprijinul distribuitorului roman Independenta Film.
