Ia-ma acasa de Craciun! – Povestea Renatei

de

“Ia-ma acasa de Craciun” este o campanie umanitara, de responsabilizare sociala, initiata de Televiziunea Romana si realizata in colaborare cu Ministerul Muncii, Familiei, Protectiei Sociale si Persoanelor Varstnice.

Proiectul urmareste sensibilizarea tuturor familiilor care pot oferi copiilor mai putin norocosi, aflati in institutiile de ocrotire sociala, sarbatori frumoase, intr-o minivacanta de Craciun, alaturi de o familie.
Campania a fost lansata pe 20 noiembrie 2013, cu ocazia Zilei Internationale a Drepturilor Copilului, si se va desfasura pana la Craciun, cand Televiziunea Romana va incheia acest demers cu o emisiune speciala difuzata pe TVR 2.

Vedete ale TVR, precum si persoane publice cu o tinuta morala impecabila si-au exprimat deja dorinta de a se implica in aceasta campanie si de a primi in familia lor, de sarbatori, un copil institutionalizat.

Renata are 6 ani. E maruntica si poarta ochelari. Vrea ca atunci cand o sa creasca sa se faca… Alba-ca-Zapada. E singura poveste pe care o stie pe de rost, pentru ca a venit de curand la Centru, iar ei, pana acum, nu i-a spus nimeni povesti. Renata nu stie ca, in basme, doar Cenusareasa a mai fost orfana si atat de saraca… in rest, printesele au rochite frumoase! Ea n-are nici rochite, nici jucarii, nici bucurii!

Cand am cunoscut-o privea in gol intr-un caiet de matematica in care, pe-o pagina, educatoarea ii scrisese cifrele de la 0 la 6. Atat. Renata nu isi face niciodata temele si, probabil, va umple pagina in cateva zile. Copiii din Centru se joaca in jurul ei. I-am cunoscut, pe majoritatea. Renata a ramas pe scaunul ei, balanganindu-si picioarele in gol. N-ajunge la podea. Cand m-am apropiat de ea, ochii i s-au umplut de lacrimi. N-a vrut sa stie cum ma cheama, si nici de ce am venit, m-a intrebat, doar „si tu o sa pleci?”. Sa plec?! Abia venisem…

M-am asezat langa ea si am uitat sa fiu adult. „Stii, mi-a spus, eu sunt vinovata. Din vina mea sunt aici, pentru ca atunci cand m-a luat si pe mine mama acasa am vrut de toate, chiar si dulciuri si ea a cheltuit banii si a zis ca nu mai are cu ce sa mai vina la mine. Stii, pe mine m-a lasat aici, eu nu mai plec niciodata acasa”. Si, odata cu fiecare cuvant rostit, Renata scrijelea pe caiet cate un semn, ca sa-si inabuse lacrimile. I-am explicat ca, uneori adultii gresesc, nu iau deciziile cele bune si ca, oricum, pe multe, noi, cei mici, nu le putem intelege. Si-a sters lacrimile, pe sub ochelarii ei mici. Renata avea nevoie doar sa-i spuna cineva ca NU E VINA EI! M-a asigurat ca a inteles si am pecetluit momentul cu un pact de printese: si-a strecurat pumnul in palma mea si mi-a promis ca nu o sa mai spuna vreodata ca e vinovata pentru ceva ce-au hotarat adultii. Deveniseram prietene!

„Uite – imi arata caietul stergandu-si nasul cu maneca dreapta – pe mine nu ma ajuta nimeni la teme”. Mi s-a parut cu neputinta, de vreme ce Renata e pe mainile personalului de specialitate. M-am oferit s-o ajut. Mi-a facut loc langa ea, pe scaun. „Uite, eu tin creionul in mana si tu pui mana ta peste a mea, mi-a spus”. Copila scria singura, desi mana mea ii cuprinsese pumnul mic. N-avea nevoie de ajutor. Renata nu mai voia, insa, sa se descurce singura. Atunci am vazut ca nu era un caiet nou… dar fetita nu voia sa ma lase sa vad paginile dinainte. I-am desprins manutele transpirate si murdare de creion si am dat pagina. Renata desenase un brad de Craciun. Neimpodobit! „Asta nu-i nimic, mi-a spus, incercand sa ascunda evidenta desenului”.

Renata s-a pieptanat, si-a facut rochita din salul meu, mi-a spus ca imi iubeste oja (!) pentru ca e frumoasa. I-am explicat ca, atunci cand va creste, va putea sa-si vopseasca unghiile cum o sa vrea, apoi privirea i-a picat pe degetele ei mici, cu unghiile rontaite de atata plans pe furis. Renata a aflat apoi ca atunci cand va creste va putea sa ia toate deciziile bune din lume. Chiar sa zboare cu avionul… cu un avion adevarat! M-a rugat sa iesim in curte si sa sara la trambulina. Si-a tras pe cap o caciula de pitic, s-a infasurat intr-o geaca rosie ca treningul si a iesit in papucii de interior. „Doar d’astia albastri au avut sa-mi dea”.

„Si tu de unde vii”, a vrut sa stie. I-am spus ca lucrez la Televiziune si intreaga echipa a venit pentru ei, pentru copiii de acolo. N-a inteles. „Tu dormi acolo si faci dus in fiecare seara?”… I-am spus atunci ca Televiziunea e ca o carte in care fiecare pune cate o poveste. Eu am venit sa aflu povestea ei, pe care o va putea vedea la televizor si pe care o vor vedea oamenii de pretutindeni, asa cum au vazut povestea Albei-ca-Zapada. „Iti dai seama, Renata, o sa ai povestea ta! Trebuie sa te gandesti cum vrei sa fie…” Mi-a spus ca are inca aripile de zana de la serbare, si ca o sa-mi deseneze… Apoi s-a furisat si-a disparut cateva minute. Cand sa plecam, a venit sa-mi arate caietul. Terminase singura de scris intreaga pagina!

Renata e prietena mea. Mi-a oferit, fara sa stie, cea mai importanta lectie de viata. A supravietuirii!

Renata nu indrazneste sa-si doreasca o camera a ei, nu vrea nici hainute noi si nici nu s-a gandit daca va primi ceva de Craciun. Sunt convinsa, insa, ca in Romania exista multe camere in care nu locuieste niciun copil, si ca sunt destui brazi de Craciun sub care pot sta hainute frumoase, pregatite de oameni mari care nu pot avea copii sau care si-ar dori inca un copilas langa cel pe care il au. Renata ar putea fi cel mai frumos cadou din vietile celor care isi doresc sa o ia acasa de Craciun. Si apoi sa pastreze legatura!

 

Categorii:
Life

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *