Iubire pe viata si pe moarte?

Nu cred ca in dragoste exista alegeri pentru o viata. Nu cred in iubiri eterne care calaresc peste orice obstacole, in amoruri care defriseaza orice incilceli de piedici, in povesti vesnice cu inimi si trupuri pereche. “Pe viata” mi se pare o sentinta nemiloasa atunci cand se aplica unei relatii cu ambitii la dragoste, sex si comunicare pe termen prea lung. Faptul ca traim inca intr-o lume populata cu barbati care nu isi parasesc nevestele, cu sotii care nu-si abandoneaza copiii si omul de acasa, cu indivizi care nu se smulg cu usurinta dintr-o relatie este o realitate (admirabila, nu ma intelegeti gresit!) care tine de cu totul alte coordonate ale psihicului uman decat de acelea sentimentale. Am banuieli, ba nu, am si dovezi, ca si ei, aparent stabilii, se indragostesc si sufera, poate chiar mai mult, ca si ei au aventuri care le ravasesc sufletul, ca si lor li se intampla sa retraiasca chinul fabulos, delirant al dorintei interzise. Pentru ca dragostea “ pe viata” are fragezimea unui pahar de sampanie spart la miez de noapte in toiul nuntii. Dulceata ei, a sampaniei si a iubirii, aluneca spre inevitabil, oricit de cu mare evlavie ar fi pastrata. Si atunci, macar din cind in cind, trebuie sa reiei exercitiul pur al emotiei si rascolirii, razvratirii. S-o faci cu nebunie si constiinciozitate, cu nadejde, cu deznadejde. Sa traiesti pana la singe, sa iubesti pana la durere, sa arzi pana la tipat. Sa simti ca te sfasii atunci cand te desprinzi din imbratisarea celuilalt. Sa-ti asezi ticaitul inimii in cadenta silabelor numelui sau. Sa lasi sa-ti curga prin vene parfumul sau dulce-otravit, egoist si salbatic, terestru si inaltator. Si sa uiti ca in dragoste nu exista alegeri pentru o viata. Sa vrei sa il iubesti pentru totdeauna si sa te iubeasca mereu.
Imposibil.