Mai intii s-a intimplat minunea si ne-am indragostit unul de altul. O buna, uimitoare bucata de vreme, n-am avut nevoie de nimic altceva decit de noi insine. Am asteptat iarna, sperind sa ne inzapezim (pina la virfurile brazilor, pina peste crestele muntilor) intr-o coliba.
Am dorit o vara sloboda si turcoaz, visind sa tragem perdeaua spre lume dintr-un cort asezat departe de orice pas cunoscut. Fericiti sa petrecem in doi, doar in doi, obligatoriu in doi, zile si nopti nesfirsite. Fara sa stim ce inseamna plictisul, fara sa tinjim dupa tumult. Convinsi ca avem in noi destula ardere, destula poveste, ca sa nu ne fie in nici o seara frig.
Nici nu mai stiu care dintre noi a vrut primul sa crape usa inspre restul lumii. Doar putin, sa vedem ce se mai intimpla cu ceilalti. Doar putin, sa ne vada si ceilalti ce fericiti sintem. Am simtit apoi pofta sa privim pe furis, ca prin gaura cheii, catre afara. Si mai tirziu s-a luminat in noi, ca intr-un miez de noapte, nevoia de libertate. Lui i se facuse dor sa petreaca departe de mine nopti fabuloase, netraite pina atunci. Mie mi se facuse pofta sa-mi reexersez farmecul impietrit, ce paradox, intr-o mare iubire…
De atunci stiu ca, de fiecare data cind incep sa simt nevoia de evadari fugare, povestea mea de dragoste sta sa se duca de ripa. Cind incepe sa ma ademeneasca dorinta de a petrece timp de aur, timp luminat si cu altcineva decit cu el, pricep ca amorul meu cu nabadai a decazut intr-un respect cuviincios, in iubire amabila, amara, fara flacari si fara cenusa. Fara viitor.
Odata cu ispita libertatii incepe sfirsitul iubirii. Degeaba ne prefacem ca, intr-o lume moderna, dragostea nu poate rezista fara independenta. Iubirile mari si fericite n-au nevoie de martori, n-au nevoie de moarte. Nici de butaforie, nici de spectacol, nici de artificii. Iubirea e o stare edenica. Dar pentru ca nu sintem pregatiti sa induram fericirea cumplita pe care o aduce cu ea, sub pretextul dorului de libertate, fugim din Paradis.
Si ne intoarcem unde?
