fbpx

Laura Nicorescu și Leo Hussain – Ne asemănăm și ne deosebim…

de

Ea este o tânără soprană româncă foarte talentată și foarte apreciată, stabilită în Austria: Laura Nicorescu. El este un mare dirijor al teatrelor lumii, englezul Leo Hussain, devenit și el, cumva, român, prin căsătoria, din mare, mare dragoste, cu Laura. Le-am adresat câteva întrebări despre dragostea lor, despre muzica splendidă care îi adună în lumina frumuseții și despre concertele pe care le-au susținut împreună la Ateneul Român la începutul anului 2019, sub aplauzele publicului care îi așteptase de mult.

Fotografii de Paul Buciuta realizate în 25 ianuarie  2019 la Ateneul Român

Cum au fost concertele pe care le-ai dirijat în România, în fața orchestrei Filarmonicii?

Leo Hussain: Am amintiri foarte dragi ale celor două concerte, dar pentru mine amintirile de la repetiții sunt încă și mai importante. Acolo construim relații și prietenii, iar concertele sunt într-un fel doar expresia legăturii care se construiește în privat, fără privirea publicului. Am lucrat foarte bine împreună cu orchestra muzicienilor români, iar concertele au demonstrat asta foarte bine. Au fost diferite, pentru că, prin definiție, fiecare concert este diferit prin energia publicului. Apreciez foarte mult este atunci când o orchestră recunoaște și răspunde la tipul de energie care vine din public și am simțit că orchestra filarmonicii din București face asta foarte bine.

Întoarcerile tale în România, Laura, sunt momente de bilanț, de evaluare mai strictă a tot ce ai făcut până acum în plan profesional?

Laura Nicorescu: Bucuria de a fi, în sfârșit, pe scena Ateneului, alături de orchestra Filarmonicii, a fost nemăsurată. Pentru orice cântăreț de operă pelegrin e un bonus special pentru suflet să cânte alături de ai lui. Visurile mele din studenție erau să ajung să cânt la Opera Națională, la Sala Radio, la Ateneu… Așa că este minunat ca după 14 ani de când am plecat, să mă întorc din când în când pe aceste scene.

Cum este să lucrați împreună, în același proiect?

Leo: Este destul de greu să lucrez cu soția mea, dar dificultatea constă în a nu aduce prea mult din relația personală în cea profesională.

Laura: Noi așa ne-am cunoscut, el era dirijor și eu eram solistă. Dar a fost mai ușor la început pentru că nu încercam, încă, să ne impresionăm unul pe celălalt. Ne-am cunoscut acum opt ani, eu eram în studioul de Operă de la Munchen, iar el era directorul muzical al Teatrului din Salzburg. Agenția mea a aflat că la acest teatru se caută o soprană pentru rolul principal din ”Elixirul dragostei”, un rol pe care eu mi-l doream de mult. Am aplicat, dar nu am putut ajunge la audiție din cauza suprapunerii cu alte responsabilități pe care le aveam în Munchen, dar agenții trimiseseră deja tot dosarul meu. Așa că Leo l-a avut în față și l-a răsfoit în timp ce asculta alte soprane, la audiții. E și o parte hazlie aici, în dosar exista și o poza cu mine într-un neglijeu, dintr-un rol pe care l-am făcut, deci, practic, el a văzut prima oară o poză cu mine în lenjerie…

Leo: Eu o știam pe Laura de dinainte de această audiție, pentru că aveam un prieten comun, Johannes Honzik, președintele fundației Mozarteum din Salzburg, pe care Laura îl rugase să facă cumva să poată da audiția în altă zi… Cât despre reacția mea, după ce am văzut fotografiile cu ea… faptul că suntem aici, la zece ani distanță, cred că vorbește de la sine și spune că a fost mai mult de atât.

Laura: Eu sper că a fost și impresionat de fotografii, dar și dezamăgit că nu am ajuns la audiții. Dar am reușit să obțin o amânare și m-am dus într-o zi liberă, în care teatrul era închis. Și, la ora stabilită, m-am întâlnit la poartă cu Leo, care avea cheia, dar eu nu știam cine este el. Am crezut că este portarul și țin minte că mi s-a părut foarte atrăgător și chiar m-am gândit că mi-ar plăcea să lucrez în acest teatru, unde portarii arată atât de bine… Am urcat după el cu inima bătându-mi nebunește, am ajuns în sala de audiții, iar “portarul” s-a așezat la pian și m-a întrebat ce vreau să cânt… Din păcate nu am luat acel rol, deja aleseseră pe altcineva, dar mi-a spus că mă va ține minte și mă va chema cu prima ocazie. Iar ocazia s-a ivit în trei-patru luni, când am fost invitată să preiau un rol mai mic, în aceeași operă. Cum tocmai se închisese teatrul la care lucram, în Irlanda, am acceptat.

Ce anume a făcut să vă îndrăgostiți unul de celălalt?

Leo: E greu să spun ce anume m-a făcut să mă îndrăgostesc de Laura, pentru că sunt atât de multe lucruri. În mod evident este frumoasă și cântă grozav și sunt și alte, multe, multe lucruri extraordinare la ea pe care toată lumea le vede, dar motivul meu, din spatele celor menționate, constă în căldura sufletului ei, cred că este, probabil, cea mai caldă persoană pe care o cunosc…

Laura: Ne asemănăm și ne deosebim, în același timp, în multe privințe. Cred că există o balanță, cumva… contează și faptul că venim din culturi absolut diferite.

Leo: Ne plac aceleași lucruri, împărțim simțul umorului, dar mai degrabă suntem ca Ying și Yang.

Cum a fost momentul cererii în căsătorie?

Leo: Îmi aduc aminte perfect momentul în care am decis să ne căsătorim, poate și pentru că Laura niciodată nu a zis ”Da”. A părut, cumva, panicată, dar ne-am căsătorit, până la urmă, chiar și așa… (râde)

Laura: Împlinisem șase ani de relație și oriunde ne duceam, erau oameni care făceau mici comentarii sau aluzii la eventuala noastră căsătorie și aveam senzația că mă întreabă mai des pe mine, decât pe el. Începusem să simt un fel de presiune din partea lumii. Mai puțin din partea părinților, ei chiar au fost răbdători cu noi. Dar, la un moment dat începuse să apară și în mintea mea gândul aceasta, oare când o să mă ceară? Oare o să mă ceară sau nu o să mă ceară? Nu făcusem o obsesie din asta, însă mă preocupa… Și am mers în prima noastră vacanță după toți acei ani împreună, a fost chiar prima vacanță, pentru că, până atunci nu avuseserăm timp niciodată… Eram în Maldive și, din prima zi, am avut sentimentul că este momentul potrivit ca el să mă ceară în căsătorie, dar zilele tot treceau și el nu mai punea întrebarea. Începusem să mă panichez ușor, mă gândeam că, dacă nu se întâmplă acuma, când suntem în vacanță, o dată la șase ani, nu se va mai întâmpla niciodată. Și cred că am făcut și câteva comentarii în acest sens… Iar în momentul în care în sfârșit și-a făcut curaj și a început să mă întrebe, mi-a spus că nu are un inel, dar că s-a gândit mult și își dorește foarte tare ca eu să fiu soția lui. Și atunci mintea mea deja a început să lucreze și mă gândeam ”O, nu! mă întreabă doar pentru am făcut eu aluzii”. Și eu am zis ”Nuuuuuuuuuu”! Deci, nu numai că nu am zis “Da”, dar am zis chiar “Nu”! Dar nu spuneam că nu-mi doresc asta, voiam să spun că nu trebuie să mă întrebe, dacă nu este pregătit, să nu o facă doar de dragul de a o face. (râde)

Leo: Ne-am căsătorit apoi la vreun an și ceva după acest moment, în vara lui 2017, în Toscana…

Laura: Un loc foarte frumos, pe un deal, într-o fostă mânăstire, trasformată în cramă. Am ales așa pentru că eu cânt de mulți acolo în Italia, și chiar această locație este una în care se țin concerte, mi-am făcut mulți prieteni acolo, cunosc familia care deține crama. Locul ne-a venit în minte imediat cum ne-am gândit la căsătorie, un loc ideal pentru noi, foarte intim și în mijlocul naturii. A fost o nuntă mică, doar cu părinții și prietenii foarte apropiați.

Nu ați fost niciodată geloși unul de celălalt, mai ales că lucrați mult separat, călătoriți mult și separat, întâlniți oameni frumoși, talentați?

Leo: În general nu sunt gelos, dar îmi amintesc cum m-am simțit când stăteam în sală și mă uitam la Laura când săruta un alt bărbat pe scenă. Prima dată a fost dificil, adică sigur că înțelegeam că este un gest artistic, dar tot mi-a fost greu. Apoi am dobândit un fel de siguranță a relației noastre și m-am obișnuit.

Laura: Întâmplarea face ca în toate rolurile pe care le-am avut sunt fie pupată, fie îmbrățișată de cineva. Leo avea la un moment dat o glumă în care zicea că nu am avut niciun spectacol în care să nu fi primit o palmă la fund. Dar sunt sigură că între timp s-a obișnuit. Dacă ar fi invers situația, sunt sigură că și pe mine m-ar deranja, măcar la început.

Cum ți se pare că s-a adaptat Leo la familia ta, la limba română, la țara noastră?

Laura: Leo încă se adaptează la cultura românească, cum de altfel și eu mă adaptez la a lui, britanică. Cred că este un proces pe care nu-l vom sfârși niciodată, pentru că descoperim permanent lucruri noi unul despre celălalt. Invariabil trecem prin același parcurs: mai întâi mirare la aflarea detaliului, apoi dezbaterea subiectului, iar apoi începem procesul de acceptare. Nu este întotdeauna ușor, însă, atâta timp cât amândoi suntem deschiși la nou, luăm ce este mai bun unul de la altul și încet-încet ne dezvoltăm cultura noastră personală româno-britanică. (râde).

Ce înseamnă astăzi România pentru tine, astăzi, după ce te-ai căsătorit cu o româncă? Ce este ciudat sau ce este minunat?

Leo: Îmi face mare plăcere să spun că România începe să devină un liman primitor și un loc confortabil, ca acasă, pentru mine. Nu mă mai simt deloc ciudat sau ca într-un loc străin. Evident, cu familia aici, va continua să fie un loc important și special pentru noi și aștept cu nerăbdare să descopăr mai mult țara și să petrec cât mai mult timp aici.

 

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.