Am vazut mai multe concerte decat majoritatea oamenilor. Am calatorit in lume de dragul unor cantareti, iar publicatiile pentru care am lucrat m-au trimis aici si aiurea sa privesc, sa ascult. Cu mana pe sufletul meu ravasit de emotii va spun ca, totusi, nu am vazut niciodata in viata ceva atat de desavarsit. Iar asta inseamna ori ca n-am trait destul, ori ca, intr-adevar, concertul lui Leonard Cohen la Bucuresti a fost un miracol la care am avut norocul sa asist.
Generozitatea e un atribut al marilor oameni. Marile talente, sufletele nobile sunt, obligatoriu, deschise catre ceilalti, aplecate cu respect catre cei din jur. Si poate ca gentiletea splendida a lui Leonard Cohen este chiar elementul care face concertele sale neasemuite.
Nu versurile. Desi sunt cele mai frumoase versuri de pe pamant. (“Dance me to the wedding now, dance me on an on,/ Dance me very tenderly and dance me very long, /We’re both of us beneath of our love, we’re are both of us above/ Dance me to the end of love…” “I tried to leave you, I don’t deny/ I closed the book on us at least a hundred times”)
Nu muzica. Desi n-am auzit niciodata atata armonie, atata tristete, atata lumina, atata vibratie de suflet in voci si in note.
Nu luminile. Desi totul pe scena e gratie si delicata curgere de culoare.
Ci modul in care isi sustine si isi prezinta muzicienii. Felul plin de respect profund si onest in care isi priveste publicul. Daruirea cu care se intoarce la chemarile spectatorilor. Emotia reala care i se simte in glas atunci cand ne multumeste ca l-am ascultat, deschizandu-ne inimile noastre incercate in fata muzicii lui. Evlavia cu care ingenuncheaza cantand. Nobletea cu care isi ia ramas bun, spunandu-ne ca poate nu ne vom revedea, dar ca ne doreste sa avem vieti luminate de norocul de-a fi inconjurati de prieteni, de familie. Iar daca nu ne va fi dat atata noroc, sa ne gasim linistea si impacarea in solitudine. Smerenia cu care isi asaza mana pe inima si iese din scena cu sufletul plin de recunostinta…
