fbpx

Marile mele iubiri, marile mele ticneli

de

Facem, din dragoste, lucruri de care apoi ni se face rusine. Orbiti de amor, comitem gesturi care dupa aceea ni se arata complet golite de-nteles.

Facem, din dragoste, lucruri de care apoi ni se face rusine. Orbiti de amor, comitem gesturi care dupa aceea ni se arata complet golite de-nteles. Si, tot din iubire, condamnam la moarte fapte, reactii, cuvinte, schimbari pe care, altcumva, altundeva, nu le-am fi lasat, in niciun caz, neintamplate. Poate pentru ca exista o ratiune proprie a inimii care nu respecta deloc regulile simple, clare, din manualele de logica. Sau, mai exact, o lipsa de ratiune a sentimentelor care ne face sa parem nebuni atunci cand noi suntem, de fapt, atinsi de aripa de foc a iubirii.

Daca ar fi sa pot lua inapoi cate ceva din trecutul meu, uneori ma gandesc ca ar trebui sa iau, probabil, ziua aceea in care, innebunita de suferinta si de asteptare, am batut in usa casei in care barbatul vietii mele locuia, oficial, impreuna cu o alta femeie. „Am venit in vizita“, le-am spus, iar detinatoarea cu acte a locuintei si a barbatului meu m-a poftit sa plec mai degraba. „Plec“, am spus, „dar numai daca el imi spune sa plec. Stiind ca apoi nu ma va mai vedea niciodata!“. Conditia mea a cazut nemilos. Ea a sperat ca el va decreta incheierea ostilitatilor si-a amantlacului nostru prelung, disperat, cat pe-aci fericit. Eu am sperat ca se va hotari sa aleaga intre noi, macar in ceasul din urma. Dar el a tacut lung. Disperat. Indragostit. Neputincios. Mi-a facut semn sa stau langa el, pe canapeaua turcoaz, pe care o platisera muncind impreuna, din greu. Si o vreme am stat asa, in tacere, toti trei. Si am plans impreuna. Sotia lui, fosta lui sotie, de-acum, ne-a adus cate-un pahar cu apa.

Am iubit disperat oameni pe care nu i-am intalnit niciodata, sau oameni care mi-au jurat necredinta de la bun inceput. Am trait cele mai frumoase povesti de iubire fara ca aceia pentru care imi riscam viata sa aiba habar de sperantele mele. M-am indragostit nebuneste de barbati care nu erau in stare nici macar de emotii firave, cu atat mai putin de sentimente adanci, stiind prea bine ca, la capatul indarjirilor mele, nu voi gasi altceva decat deznadejde si lacrimi. Insa, asa cum sportivii invata in ani sa-si oblojeasca singuri ranile capatate pe campurile luptei atletice, asa am invatat si eu sa ma salvez din marile disperari. Sa ma vindec de mortile de dupa vietile promise si nemaivenite. Si, precum marii performeri ai oricarui domeniu, m-am intors, calita, in competitiile iubirilor paguboase.

Am suferit din iubire si, da, am facut fapte de care imi pare rau. Dar in clipele de sinceritate recunosc ca, totusi, n-as schimba nimic. Ca niciodata nu am fost atat de fericita ca atunci cand, luata pe sus de sperante, mi-am pierdut mintile si am uitat de reguli. Marile mele iubiri, marile mele ticneli, m-au lasat cu rani care ma dor si acum, cateodata… Atunci cand ninge, atunci cand e frig… Dar si cu amintirile unor miracole care-mi tin de lumina cand inima mea intra din nou in eclipsa, cand speranta mea emigreaza spre noptile polare. Nebuniile dragostei mi-au adus moarte si mi-au adus viata. Suferintele din trecut m-au condamnat
sa caut fericirea zilelor care n-au venit inca.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.