Numele arhitectului și scenografului Octavian Neculai este unul dintre cele mai sonore în teatru, însă, de câțiva ani încoace, și lumea operei se remodelează sub viziunea sa. În prezent, Octavian Neculai este unul dintre directorii adjuncți al Operei Naționale București, care și-a asumat o parte din munca organizatorică, însă, în același timp, de numele său ca scenograf se leagă și marele spectacol de operă Lucia di Lammermoor în regia lui Andrei Șerban, ale cărui reprezentații și în Iași și în București sunt sold-out până la finalul stagiunii.
Fotografii de Paul Buciuta
Alice Năstase Buciuta: Munca dumneavoastră din operă este, în acest moment, mai mult o muncă de fundal, ceea ce faceți aici nu este neapărat atât de vizibil pentru spectatori, dar…
Octavian Neculai: Eu sunt, oricum, în backstage, ca scenograf. Nici nu cred că este cazul să ies în față. Însă cu experiența mea și cu ceea ce știu eu, cred că pot să fac lucrurile să meargă mai bine, dacă nu foarte bine. Eu am venit aici renunțând pentru o perioadă de timp la scenografie. Am venit pentru că mi-am dat seama că Beatrice Rancea are nevoie de un om ca mine, cu experiența mea și cu dorința de a o ajuta. Construiesc ceva pe care ea, la rândul său, să poată construi ceva. Este un sprijin și un gest de mare prietenie faptul că am venit aici.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci a fost, cumva, un sacrificiu?
Octavian Neculai: Într-un fel, da. Am renunțat la lucrul meu de arhitect și de scenograf în favoarea acestei instituții, dar pe o perioadă de timp limitată. Sper să reușim amândoi să punem pe picioare lucrurile și să nu mai fie nevoie de mine. Opera are nevoie, însă, mereu, de un astfel de om, și nu numai opera, ci orice teatru cu experiență care să se și impună prin ceea ce este el. Nu mă laud, dar eu sunt un om care folosește Operei.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Totuși vă asumați o poziție de backup, e ca și cum ați fi făcut un pas înapoi.
Octavian Neculai: Nu este un sacrificiu chiar atât de mare, mai ales că în acest timp îmi pregătesc și alte lucruri, în afară de ce fac aici. Aici mă îngroapă hârtiile și problemele care apar în fiecare zi, probleme care vin din urmă. Sunt tot felul de probleme care nu au fost rezolvate sau au fost rezolvate prost ori nici nu au fost luate în calcul, iar acum trebuie puse la punct. Experiența mea și a ei spun că lucrurile nu pot să meargă așa cum au mers până acum. Cel mai important este că relația cu oamenii de aici s-a schimbat radical de când a venit Beatrice. Eu am o relație foarte bună cu ei, îmi plac foarte mult. Eu sunt prietenul celor de la scenă și nu numai. Toată lumea vine și îmi spune problemele. Nu mă plâng. Sunt mult mai multe probleme decât într-un teatru. Dar nu abandonez ideea de a face scenografie. I-am spus și lui Andrei Șerban că dacă vrea să lucreze ceva cu mine, eu sunt disponibil să fac un nou spectacol fără niciun ban pentru că nu banul este important, important este ceea ce facem. Am făcut o echipă destul de bună cu Andrei. Lucrurile pot să arate altfel și s-a văzut acest lucru în Lucia.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: La „Lucia”, munca dumneavoastră a fost foarte vizibilă, foarte spectaculoasă, decorul creat acolo a fost năucitor… Cum se realizează o asemenea creație?
Octavian Neculai: O astfel de creație nu se poate realiza decât în existența simbiozei dintre scenograf și regizor. Scenografia nu este numai spațiul, ea conține și o filosofie a spectacolului. Nu sunt doar niște obiecte frumoase care stau pe scenă și atât. Cu Andrei mai lucrasem, și înainte…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar v-am auzit zicând că nu a fost ușor…
Octavian Neculai: Nu a fost ușor! Nu este ușor să lucrezi cu Andrei. Te pune în situația de a te autodepăși, de a crește tu cu tine ca să poți să îi răspunzi cum trebuie. Asta este și marea provocare când lucrezi cu un regizor ca Andrei Șerban. Nici nu pot să spun cât de mare este, îl laud eu destul când suntem noi între noi, de aceea n-o mai fac, ar putea să zică lumea că sunt subiectiv, dar nu sunt…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar de ce să ne ținem laudele în privat, în timp ce toți cei care au lucruri rele de spus despre Andrei Șerban sau despre altcineva, să le spună cu voce tare?!
Octavian Neculai: Cei care au lucruri rele de spus sunt oameni care suferă de invidie și de neputință, pentru că ceea ce poate Andrei nu poate oricine. Și atunci, din invidie, te repezi să spui că nu este bine ce face el, că repetă ceea ce a mai fost… De fapt, fiecare spectacol pe care îl face Andrei aduce ceva nou. El însuși este în permanență nemulțumit și schimbă tot timpul ceva, cum să se repete? Are niște repere pe care le urmează, pe care se bazează, asta da, dar nu înseamnă că repetă ceva. Dacă ai sta la repetiții lângă Andrei ai vedea că el vine cu zece idei noi într-o singură oră, legat de un moment anume al spectacolului. Este răutate total gratuită. Tot ce s-a scris rău despre Andrei arată micimea oamenilor care au scris. Ei nu au crescut, ei au scăzut spunând aceste lucruri despre el. Andrei Șerban este un avut național. Tot ce s-a scris cu venin arată de fapt o mare tristețe. Avem puțini oameni de artă, nu avem cu sutele. Vor fi poate tineri care vor ajunge ca Andrei Șerban sau ca Alexandru Darie ori Silviu Purcărete sau Dabija, dar nu vor fi mulți. De aceea spun că trebuie să protejăm ce avem.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Artiștii sunt dificili, sunt altfel de oameni decât ceilalți? Cer un tratament special? Dar dumneavoastră, tot artist fiind, chiar dacă cu mai multe răspunderi, pretindeți un tratament special?
Octavian Neculai: Ei sunt oameni ca și noi, dar în momentul în care intră în procesul artistic se transformă, nu mai sunt aceiași, iese din ei partea pe care nu o are orice om. Devin poate dificili, poate neînțeleși, dar altfel nu se poate. Actul artistic presupune și această luptă. Este un fel de luptă între om și personalitatea artistică din el, între el și ceilalți. Fără să vrea, orice artist intră într-un fel de conflict cu ceilalți, pentru că vrea să își arate opera. Trebuie respectate aceste lucruri. Nu putem întotdeauna să le respectăm complet doleanțele, asta este altceva. Și noi la rândul nostru suntem furați de flacăra din noi, care iese în afară și câteodată îl arde pe cel de vizavi. Și eu vreau să fiu protejat ca artist. Când stai acasă, în atelierul tău, creezi ceva tu cu tine, îți faci o lume a ta. Chiar dacă încerci să o adaptezi lumii pe care ți-a propus-o un regizor sau lumii pe care vezi că o creează actorii sau cântăreții, tu tot în lumea ta trăiești și atunci este normal să ai parte de unele reacții care să nu îți placă atunci când vii la scenă. Poate nu ești primit așa cum te așteptai, dar asta nu este ceva rău. Asta înseamnă creația. De aici pleacă, din conflicte, în sensul frumos al cuvântului, nu dintr-o înțelegere a tuturor. Norocul vieții mele a fost că am lucrat numai cu regizori mari.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: A fost un noroc sau pur și simplu ați fost atât de bun, încât ei v-au vrut?
Octavian Neculai: Eu spun că a fost un noroc. Eram copil și mi-am dorit să fiu lângă Liviu Ciulei. Stăteam foarte aproape de Teatrul Bulandra, de Ciulei și mă tot duceam la repetiții, puști fiind. La un moment dat am ajuns să lucrez cu el și sigur că mi s-a schimbat viața.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci așa a început totul, din copilărie?
Octavian Neculai: De la 15 ani. Din copilărie am știut că acesta este locul în care vreau să ajung.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ține de destin sau de familie?
Octavian Neculai: De destin. Eu spun că a fost o șansă pentru mine să întâlnesc asemenea oameni, Ciulei, Pintilie, Darie, Dabija, Andrei Șerban…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Asta v-ați proiectat de atunci, asta voiați să ajungeți?
Octavian Neculai: Am vrut să mă duc spre teatru. Regia era în capul meu, însă la vremea respectivă trebuia să intri la actorie ca să ajungi la regie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Așa a făcut și Andrei Șerban, cred…
Octavian Neculai: El a venit cu un an după mine. Regia era o încălcare a pactului cu familia. Eu eram pregătit pentru arhitectură, făcusem mult desen.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Părinții sunt tot din domeniu?
Octavian Neculai: Nu. Taică-meu a fost aviator, maică-mea nu avea nicio treabă cu povestea asta. Bunica, în schimb, a fost cea care mi-a zis să fac ce vreau eu, iar eu am crescut destul de voluntar. Și am intrat la arhitectură. În anul trei am vrut iar să mă duc la teatru, dar maică-mea a zis să termin arhitectura și după aceea să văd ce fac. Întâmplarea a făcut ca imediat ce am terminat, să încep să lucrez cu Liviu Ciulei și cu Dan Jitianu. Făceam asistență. Plecam de la biroul de arhitect, mă duceam la teatru și lucram până la patru dimineața. În 1990, când s-a întors în țară, Ciulei mi-a zis că vrea să lucreze cu mine. Am făcut cu el Hamlet și Henric al IV-lea. Am învățat mult de la el și de la oamenii de scenă.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Teatrul chiar v-a revendicat mereu, dar cum a fost prima întâlnire cu Opera?
Octavian Neculai: În 2014 m-a sunat Andrei să lucrăm împreună. Am zis să încercăm… Și am făcut „Lucia” la Iași. După aceea am făcut „Carmen” la Iași. Iar acum m-am întors la „Lucia” pentru scena din București. Și sigur o să mai fac operă.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce este diferit între teatru și operă în munca de scenograf?
Octavian Neculai: Opera este ceva mai mult. Omul care vine la Operă are cu totul alte așteptări decât cel care se duce la teatru. Vorbesc de operă, nu de balet. Baletul poate semăna puțin cu teatrul, în sensul simplificării lucrurilor, al minimalismului. La operă, însă, lucrurile sunt mult mai mari și mai complicate, totul este amplu, căci în același cadru intră corul, dansatorii, soliștii. Și nu e simplu de făcut acel cadru în așa fel, încât să intre cu toții acolo. Opera înseamnă multă lume, orchestră. Nu poți să faci abstracție de nimic. Din fericire eu sunt un mare iubitor de muzică. Pot să spun că am o cultură muzicală foarte serioasă care îmi folosește mult în relația cu opera. Când gândesc un decor pentru operă, muzica este în capul meu. Chiar dacă am vorbit cu regizorul și mi-a spus viziunea lui, în capul meu primordială este muzica, ea revine și mă inspiră.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Așa vă și pregătiți pentru fiecare spectacol? Așa se procedează?
Octavian Neculai: Așa fac eu. Fără muzică sunt un om mort. Muzica trebuie să fie în permanență undeva, să o aud și să o simt.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Când creați și faceți parte din echipa unui spectacol, la cine vă gândiți? La critici sau la spectatorii care aplaudă? Uneori criticii de specialitate sunt disprețuitori față de spectatori…
Octavian Neculai: Eu mă gândesc la spectatori. Până la urmă pentru ei este făcută creația mea, nu ca să o țin într-un dulap sau pe scenă cu cortina trasă. Dacă sala nu spune Bravo, înseamnă că nu am făcut ce trebuie. Iar în sala de operă, în mod categoric, sunt oameni avizați. Sunt spectatori, aceiași, pe care îi găsim la toate spectacolele și nu este vorba doar de invitați. Sunt spectatori care își cumpără bilet, care vin la spectacol pentru că ei sunt credincioși Operei, operetei, baletului.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: La noi s-a întâmplat o schimbare în ultimul timp, spectacolele de aici de la operă sunt aproape toate sold out, așa cum nu a mai fost de ani de zile. Ce s-a întâmplat?
Octavian Neculai: S-a întâmplat o apropiere mai mare a publicului de scenă, nu doar de Operă. Ca dovadă, au apărut foarte multe spații noi de joc, teatre unde se joacă sold out. Noi încercăm să reechilibrăm situația și la Operă și vrem să stabilim un record.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Invitații veniți din afară, cum sunt Sumi Jo, Anita Hartig, numele sonore aduc și ele spectatori, nu?
Octavian Neculai: Sigur că da. Ca să vinzi ceva, trebuie să aduci nume sonore, dar și să formezi nume, ceea ce face Beatrice Rancea. Ea ridică foarte mulți tineri. Iar cei din afară au în spate dubluri care vin de aici. Și eu spun asta, și Andrei Șerban spune: Beatrice este un mare manager.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Care și ea la rândul ei a sacrificat creația…
Octavian Neculai: Ea și-a sacrificat și creația, și viața. Gândiți-vă că a stat patru ani la Iași, având familia în București! Nici acum nu aș zice că este foarte atentă la acest capitol, aproape în fiecare zi o apucă noaptea în operă. Însă arta nu se poate face altfel.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și dumneavoastră ați făcut sacrificii? Cum ați reușit să le țineți pe toate, și munca, și familia?
Octavian Neculai: Cam greu, cam greu… Sacrificiile sunt obligatorii. Dacă nu ești fanatic – vedeți că nu am zis chiar kamikadze ( râde) -, nu cred că poți să faci artă. Podeaua cere sacrificiu. Eu am sacrificat momentan latura artistică pentru ca lucrurile să fie puse și să funcționeze așa cum le vedeți. Însă în spatele acestei cortine există o armată de oameni fără pregătire artistică. Și ei își sacrifică viața! Viața de scenă nu este o viață ușoară, nu este o viață cu program. Ei stau aici de dimineața până noaptea și montează, demontează, fac să funcționeze spectacolul. Și acești oameni sunt la fel de dedicați scenei ca artiștii.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cred că este și un noroc să trăiți într-o asemenea lume, nu?
Octavian Neculai: Da, este un noroc.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Îi întreb mereu pe interlocutorii mei artiști. Este o șansă în plus la fericire?
Octavian Neculai: Este o fericire destul de scurtă. Este fericirea din clipa în care lumea aplaudă și ți se pare că numai tu și spectatorii sunteți pe lume. Apoi dispare această fericire și tu mergi înainte, căutând altceva, care să te ajute să revii în locul acela unde ți-ai găsit scurta fericire. Toți acești cântăreți, balerini și actori trăiesc aceeași fericire scurtă și intensă: momentul de aplauze.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Însăși sensibilitatea artistului sau deschiderea lui către lume este o posibilitate de a fi special, mai fericit decât ceilalți?
Octavian Neculai: Majoritatea nu au o viață interioară simplă, ușoară. Noi avem probleme mari cu noi, multe ezitări și semne de întrebare legate de ceea ce facem. La un moment dat viața personală se disipează, pălește în această poveste. Îți aduci familia la spectacol și aștepți cu nerăbdare să îți spună ceva. Familia încearcă să fie obiectivă și îți spune și de bine, și de rău, iar ție nu-ți pică prea grozav… În spatele fiecărui obiect care folosește spectacolului există un om care trăiește actul artistic în felul lui.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Un om dedicat?
Octavian Neculai: Mie mi se pare că oamenii mai tineri care au apărut pe scenă au început să îndrăgească mult această scenă și asta se vede, se simte. Nu mai sunt niște oameni angajați să își facă treaba și să plece. S-a creat aici o energie specială. Este o emoție care spune foarte mult, de aceea nu înțeleg de ce unii mai pun și otravă în acest amalgam de bucurii. Când văd un spectacol, mă duc, îl văd și încerc să fiu obiectiv. Sunt sigur că în fiecare om există ceva subiectiv, dar fac eforturi să fiu obiectiv. Poate să nu îmi placă, dar nu trebuie să îl desființez. Eu nu pot să judec un act artistic cu rigla de calcul, pentru că nu are legătură cu arta un asemenea mod de a măsura.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Repercusiunile unor asemenea răutăți, însă, ne afectează pe noi toți. Andrei Șerban, de exemplu, a spus că nu mai vine în primăvara asta aici.
Octavian Neculai: Aș lua pe unul dintre cei care au vorbit așa cum au vorbit despre Andrei într-o sală plină, l-aș urca pe scenă și după aceea l-aș urca și pe Andrei. Aș fi curios cine ar fi cel aplaudat.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Eu aș fi curioasă dacă cel care critică de la el de acasă sau de la biroul lui ar avea curajul să urce pe aceeași scenă cu Andrei, că de reacția publicului nu mă îndoiesc. Deci îl vom mai avea pe Andrei Șerban la Opera din București?
Octavian Neculai: Credeți că un artist de talia lui poate fi rupt de scena noastră? Eu cred foarte mult în puterea lui Andrei, cred că are forța să treacă peste acest moment. Acești epigoni au o soartă clară și tristă…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce veți face de acum înainte, unde vă vedem creațiile?
Octavian Neculai: Sunt aproape de finalizarea unui spectacol cu Ducu Darie la Teatrul Bulandra, „Coriolan”. Premiera va fi în mai. Tot cu Ducu pregătesc un spectacol pentru Festivalul „George Enescu”, dedicat lui Adrian Enescu. Mai am o ofertă de la o tânără regizoare, absolventă UNATC, pe care am acceptat-o, căci ador oamenii tineri. Până anul trecut am fost profesor la Arhitectură. Relația cu oamenii tineri este foarte tonică și specială, ca o fântână cu apă proaspătă la care trebuie să te duci în fiecare zi să iei un pahar. De asemenea, repertoriul lui Beatrice pentru anul acesta este foarte ambițios, dar eu sunt convins că îl va duce la capăt. Noi facem o echipă bună, amândoi suntem la fel de hotărâți. Eu sunt mai în spate, dar nici eu nu mă las ușor. Iar în planurile mele de viitor stă și dorința de a arăta că nu doar Lucia di Lammermoor a fost un mare spectacol și că pot să fac și altceva.
