fbpx

Mircea Cărtărescu: E mult mai greu să fii un om bun decât un scriitor bun

de

Ce cărți să-i enumerăm, dintre cele multe și atât de citite în întreaga lume (Nostalgia? Solenoid? Orbitor? Levantul? sau poate Enciclopedia Zmeilor?…) și ce premii dintre toate câte i-au înstelat biografia? Mircea Cărtărescu se apără de strălucirea marilor lui izbânzi literare retrăgându-se iar și iar la umbra zâmbetului său timid, pe care nu i-l vor schimba nici gloria, nici Nobel-urile, nici toate onorurile planetei.

Interviu de Simona Preda

Fotografii de Paul Buciuta și din arhiva personală

Simona Preda: Profesor universitar, poet, o prezență publică evidentă, constantă și, în primul rând, cel mai iubit și mai premiat scriitor român. Când aveți timp să scrieți, cum vă faceți timp – și vă mulțumesc pe această cale pentru interviul pe care mi-l acordați – să le duceți la bun sfârșit pe toate într-un mod profesionist?

Mircea Cărtărescu: Problema mea n-a fost niciodată timpul, deși am avut și perioade cu adevărat foarte aglomerate. Nu mi-am pus însă vreodată întrebarea: am timp sau n-am timp să scriu o carte? Singura întrebare care mă obsedează este: pot sau nu pot să scriu cartea? Dacă nu simt că pot, oricât timp am la dispoziție, nu scriu nimic. Mi s-a-ntâmplat să nu pot scrie nicio literă luni întregi, în perioade liniștite, făcute parcă pentru scris. Dacă numai timpul ar fi problema scriitorilor, asta ar crea o imagine falsă despre cum se naște literatura: scriitorul are deja cartea întreagă în cap, îi trebuie numai timp ca s-o scrie. Așa că poate mulți nu se realizează numai pentru că n-au timp să pună cartea pe hârtie. În realitate, cărțile din cap nu există. Cartea este chiar scrierea ei, precedată doar de sentimentul special al inspirației. Pe acesta nu vi-l pot descrie, dar credeți-mă că-l recunosc în puținele momente când mi se arată și mie.

În rest, nu am nicio putere deosebită de a-mi gestiona timpul. Nu mă consider un ”profesionist” în nimic. Încerc doar să fac toate lucrurile cum cred că trebuie făcute, și în familie, și la facultate, și la festivalurile literare, și în fața foii de hârtie. Mi-am dorit mereu să fiu un om pe care cei din jur să se poată baza, și pentru asta știu că trebuie să privesc la fel de atent problemele lor mici și pe cele mari, și să-mi fac timp pentru ele. Nu vreau să dezamăgesc pe nimeni, și mai ales pe mine însumi, nici în cele însemnate, nici în cele neînsemnate ale vieții. Oricât timp aș avea la dispoziție, nu vreau să scriu orice, ci un lucru cu adevărat bun, care să-nsemne ceva pentru câțiva oameni. Dacă nu pot face ceva destul de bun, prefer să aștept și să tac.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: „Nu-mi scriu eu cărțile: ele cresc din mine” afirmați în cel mai nou volum al dumneavoastră, Creionul de tâmplărie (Humanitas, 2020), cum este, domnule Cărtărescu, să „fiți nevoit” să trăiți cu o asemenea stare privilegiată?

Mircea Cărtărescu: Relația normală dintre un scriitor și o carte a lui e cea de concreștere organică. Cred că un scriitor adevărat nu poate scrie despre orice, nici oricum. Nu cred că un autor, scriind o carte, își definește epoca, națiunea, nu cred că el trebuie să rezolve probleme sociale, politice, amoroase sau de orice altă natură. Există jurnaliști, politologi, psihologi pentru asta. Un scriitor construiește lumi, încercând să le dea strălucire și credibilitate.

Aparent, nu există mai mare diferență decât între melc și cochilia sa. Primul e moale, bălos, asemenea unui vierme, pe când cochilia e o capodoperă de geometrie în care se întrupează spirala lui Arhimede. Totuși, ea e produsul melcului și e perfect creată ca să-i apere organele interne. La fel, artistul, prin dansul său, picturile sale, cărțile sale, muzica sa își construiește, el, un biet om, mecanismul său de apărare și simbolul propriei lui vieți, care-i va și supraviețui. Nu știu cum sunt alți scriitori, dar eu nu pot scrie decât lucruri crescute din mine, din viața mea, așa cum a fost, sau n-a fost ea. Nu pot scrie ”povești”, nu pot scrie pe subiecte la modă, nu pot scrie pentru un public-țintă. Publicul-țintă al meu sunt eu, ca și câțiva cititori care-mi seamănă.

Nu numesc scrisul un privilegiu. Pentru mine e viața de fiecare zi. Mă așez zilnic la biroul meu, deschid caietul și-ncerc să scriu. După ce-am terminat, îmi văd de viață ca oricare om. Încerc să fiu la fel de sincer în viață ca și-n scris. E mult mai greu să fii un om bun decât un scriitor bun. Dar merită să încerci.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cui, de fapt, ar trebui să îi fie recunoscător un scriitor pentru talent?

Mircea Cărtărescu: Eu sunt recunoscător și pietrelor pentru bruma mea de talent literar. Fără această șansă a vieții mele, cea de-a putea uneori scrie, n-aș fi fost absolut nimic. N-am avut alte talente. Aș f vrut mult să știu să cânt, am avut mereu chitară în casă, dar n-am putut. Aș fi vrut să dansez bine, ca oamenii care au o grație înnăscută. Eu nu o am. Mi-ar fi plăcut să practic un sport – n-am reușit. Cât despre literatură, nici nu pot să spun că mi-am dorit să scriu – pur și simplu am scris, de la vârsta de șapte ani, știind că asta voi face toată viața. Nu talentul este important în cariera unui scriitor. Talent au foarte mulți (chiar dacă geniu au puțini). Important cu adevărat e să nu-ți bați joc de talentul tău. Să nu-l neglijezi, să nu-l înjosești, să nu-l implici în tranzacții nelegitime. Artistul e un cuib pentru talentul său. Dacă acest cuib nu e păstrat curat, talentul pleacă.

 

Marea Dragoste/ revistatango.ro: De unde vine poezia, domnule Cărtărescu? Când vine ea? Cum se întrunesc condițiile ca acel vers – despre care nu știați înainte că există – să apară?

Mircea Cărtărescu: Poezia e starea de grație universală. Grația e greu de definit, dar ușor de recunoscut. Federico García Lorca, unul dintre cei mai mari poeți moderni, spunea: ”Ce e poezia? Nu știu. Nici voi nu știți.” Și o numea tandru cu cuvântul ”duende” (spiriduș). Una dintre manifestările poeziei naturale și universale e și poezia scrisă pe hârtie. Poet nu ești după ce ai scris o poezie, ci trebuie să fi fost înainte să scrii măcar un vers. Poeziile din cărțile de versuri pot să nu cuprindă niciun strop de poezie adevărată.

Pentru că un poet nu este cineva care-a scris o carte de versuri, ci acela care poate vedea frumusețea. Nu doar unde o vede toată lumea, ci mai ales acolo unde n-o caută nimeni. Așa cum pentru un copil mic tot ce e-n jur e fantastic, miraculos și strălucitor, și perntru un poet fiecare detaliu al lumii șiroiește de poezie.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Un scriitor, un om care scrie, se pregătește pentru ceva? Are în minte ideea că următoarea carte va fi mai bună, mai citită? Gândește parcursul său literar într-o pantă ascendentă?

Mircea Cărtărescu: Nu știu cum sunt alții, dar eu am mereu în minte, și mă gândesc în fiecare zi la cărțile mele viitoare. Nu ca la niște obiecte finite, ci ca la câmpuri de posibilități. Da, aș vrea să mai scriu câteva cărți, numai că, după ce-ai scris 40 de ani, folosind tot conținutul minții, memoriei și imaginației tale, e din ce în ce mai dificil să iei hotărârea de-a mai începe o carte, mai ales o carte care să fie importantă pentru scrisul tău, care să însemne cu adevărat ceva. Aș putea scrie romane la nesfârșit, făcând povești pe care oamenii să le citească din lipsă de altă preocupare, dar ce sens are asta? Sunt oricum prea multe romane de acest fel pe lume. ”Da, bună carte”, va zice cititorul, și va trece la cartea următoare din vraful de pe noptieră. Nu vreau să scriu asemenea cărți. O carte care merită scrisă e o carte despre ființa omenească și condiția ei în lume și-n afara ei. Cărțile mele cele mai bune au fost cărți despre mine, au descris lumea mea interioară. Pe fiecare ar fi trebuit scrisă o întâmpinare pentru cititor: ”Welcome inside my brain!”

 Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și, cum știe, că este la apogeul carierei sale? De fapt, ce înseamnă apogeul carierei, momentul maxim pentru un scriitor? Trăiesc scriitorii cu barometrul succesului alături?

Mircea Cărtărescu: Când urci un munte, știi că ai ajuns în vârf când vezi tot peisajul, roată-mprejur, la picioarele tale. La fel este și apogeul unui autor. Atunci el știe că nu poate urca mai sus, pentru că ar trebui să urce deasupra propriei sale minți. Asta n-are nicio legătură cu barometrul succesului. Un artist nu ajunge la apogeu când vrea publicul. Intuirea punctului de apogeu este unul dintre cele mai triste lucruri care i se pot întâmpla unui autor. Este clipa când el moare literar, chiar dacă poate să mai scrie încă multe cărți. Dar niciuna nu va fi cartea pe care el o visează, una mai minunată decât cele de dinainte. Cariera unui autor durează doar câtă vreme el încă se poate depăși pe sine.

 

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Întâlnirile privilegiate din viață, marile întâlniri semnificative pe care unii oameni le au – constituie, în sine, o discuție privilegiată. Și totuși spuneți că ar fi existat posibilitatea ratării din partea dumneavoastră a unei întâlniri cu Eminescu. Întrebarea mea este – cum știm, când știm, cum ne putem pregăti să nu ratăm o mare întâlnire?

Mircea Cărtărescu: Știu cât de absurd e, dar eu mor de ciudă, ca un copil, pentru că nu l-am cunoscut pe Eminescu. Sau pe Arghezi, sau pe ceilalți autori pe care-i iubesc. Dac-aș putea călători în timp, doar la vechii pictori, sculptori, filozofi, poeți și muzicieni m-aș duce. Doar ca să trăiesc câte-o oră-n preajma lor, să aflu cum se purtau și cum vorbeau pe când erau oameni ca și noi, nu câte-un nume pe-o carte sau pe-o pânză pictată. Până la oamenii trecutului, există însă marii noștri contemporani. Pe ei e păcat să-i ratăm, să nu fim mândri și fericiți că le împărtășim epoca. N-o să-l cunosc vreodată pe Eminescu, și sunt neconsolat pentru asta, dar i-am cunoscut pe Nichita Stănescu, pe Gellu Naum, pe Marin Preda, pe Emil Brumaru, iar astăzi sunt privilegiat să-i cunosc pe mulți dintre oamenii de valoare ai României, prea mulți ca să-i citez aici.

 

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Într-un scriitor trăiesc zeci de personaje diferite?

Mircea Cărtărescu: Există trei tipuri mari de scriitori: creatorii de viață, psihologiștii și poeții. Tolstoi, Proust, Kafka. Da, în mintea primilor par să trăiască zeci, sute de personaje uneori, după chipul și asemănarea societății reale în care scriitorul trăiește. Pierre Bezuhov n-a existat niciodată, dar ar fi putut exista, strecurat fraudulos printre atâția conți și prinți reali înfățișați de marele scriitor. În cazul lui Proust, la fel de multe personaje sunt înfățișate în interioritatea lor, în complexitatea infinită a gândurilor și senzațiilor acestora. Iar la Kafka singura minte care contează este cea a scriitorului însuși, cu lumea sa poetică interioară, asemănătoare viselor. Eu cred că sunt din ultima categorie: nu mă interesează să fac personaje ”vii și memorabile” (deși cred că am făcut și de felul acesta), ci să produc o impresie vie și memorabilă, prin scrisul meu, asupra cititorului.

 

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Există vreun gest aparte, care v-a impresionat mult, făcut de un cititor de-al dumneavoastră?

Mircea Cărtărescu: Foarte multe. O fată care, la o grădină de vară, mi-a cerut un autograf pe o cartelă de metrou. Un tânăr columbian care mi-a spus: ”Cărțile dumneavoastră mi-au schimbat viața”. O altă fată care mi-a cumpărat o carte dintr-o librărie și-a ieșit afară strângând literalmente cartea la piept. Atât de mulți cititori care mi-au scris scrisori pe hârtie. Aceste gesturi, mai mult decât cronicile literare și premiile, sunt dovada că literatura ta poate ajunge la oameni, că e adevărată. Pe Facebook există chiar un mic fan-club pentru cititorii de limbă spaniolă, cu aproape cinci sute de membri, construit în jurul cărților mele. Se numește ”Arana, mariposa y solenoide” și sunt foarte bucuros că există.

 

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Vă invit să speculăm nu postfactual, ci proiectând în viitor: începeți volumul povestind că, pentru studenții dumneavoastră, Nichita Stănescu a fost un fel de abstracție, un nume, o fotografie… Cum v-ar plăcea să își amintească în timp de Mircea Cărtărescu studenții studenților dumneavoastră?

Mircea Cărtărescu: Nu mă preocupă deloc ce imagine voi avea în ochii oamenilor peste 50 de ani, să zicem. Vor fi atunci alți oameni, cu alte gusturi literare și alte psihologii. Poate că vor vedea literatura altfel, mai inteligent sau mai stupid ca noi. Nu mă sperie nici măcar gândul căderii în uitare – până la urmă totul va fi uitat. Dacă am adus în această lume puțină bucurie pentru câțiva cititori, eu sunt deplin mulțumit. Nu-mi trebuie posteritate și glorie postumă.

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.