Marea Dragoste – revistatango.ro: Ție, creatoarea Exercițiilor de fericire, ți-a fost teamă, uneori, de boală, de moarte, de criza economică? Ai avut, ca noi toți momente bune și momente proaste?
Georgiana Spătaru: Cred că fiecare avem un fel de a vedea lucrurile care poate că și înfățișează darul, dar mai ales ne dă ocazia să-l practicăm, să-l oferim celorlalți. În momente din astea – limită, să le zic, deseori, cei din jur îmi cer să fiu realistă, să văd faptele, să mă centrez în adevărul ”real”, să nu mă las păcălită de aparenta salvare a gândurilor care zămislesc realități imposibile. Am trăit multe în această perioadă, dar nu frica și nici extrema – chinul dulce al facerii unei lumi noi, care schimbă pandemia cu renașterea pentru a întări mitul păsării Phoenix. Pentru că am stat acasă – și cred că aici este înțelegerea totală a acestei perioade, în statul acasă și în tot ce ai construit tu în acest ”acasă” – mi-am văzut construcțiile emoționale, felul în care îmi apăr slăbiciunile și le ocrotesc, cum mă oblig să le fac pe toate pentru a întări definițiile femeilor din care vin, oboseala pe care o acumulez pentru a-mi dovedi utilitatea, în locul bucuriei de a deveni. M-am observat când tac în loc să vorbesc, câtă nevoie am să mă obosesc când e rost de odihnă, cum judec atunci când ar trebui să apăr și să iubesc. M-am văzut cu bune și cu rele, cum se spune, cu multe bune și mult mai multe rele ceea ce desigur, mi-a adus și momente proaste. Am învățat demult să fiu bună cu mine și să mă educ cu vorba bună, nu cu parul, așa că n-am stat mult în ele însă mi-a fost deajuns să mă privesc o dată și să nu mă admir. Asta trezește în mine o tristețe adâncă, un soi de teamă că pot să mă răzgândesc în privința mea. Realizez de fiecare dată când ajung în astfel de stări că tot ce am nu e al meu, nici părul, nici chipul, nici chiar gândurile mele și-atunci mă ridic cu această idee, că eu sunt cel mai bun rezultat al condiționărilor în care mă aflu. Uneori, mă reîndrăgostesc de mine așa și mă ridic din nou, cu puterea credinței în toate ajutoarele lui Dumnezeu și a bucuriei că cine suntem cu adevărat, cu toții, este în devenire și nu este încă dovedit!
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ai adăugat ceva nou la ritualurile tale în perioada asta?
Georgiana Spătaru: Am învățat să mă odihnesc și mi-am făcut un ritual din asta. Obișnuința de a face mereu câte ceva și a ne dori să ne arătăm utilitatea din bucătărie până în dormitor, cu trecere prin camera copilului, ne face uneori să trăim într-o casă de nebuni. Mi-am amintit că femeia dă tonul (energetic) în casă și am făcut un program de gătit, de curățenie, am inclus multă joacă și activități în familie, am împărțit între noi toate care au fost de făcut în casă și pe lângă și am creat chiar competiții de citit și făcut lucruri pentru noi, fiecare în parte. Odihna clarifică felul în care (ne) vedem și cu mintea odihnită îți redefinești acțiunile. M-am odihnit atâta că simțeam că și podelele casei trăiesc relaxarea și plantele-mi cresc mai cu elan după odihna stăpânilor casei.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum ai ținut-o pe fetița ta, Bris, în afara îngrijorării?
Georgiana Spătaru: Nici ea nu a trăit îngrijorarea, pentru că n-ar fi avut de unde să o cultive. A avut norocul unei școli care a început repede activitatea on-line și activitățile ei se împărțeau între temele de zi cu zi și răsfățurile unor părinți fericiți că sunt împreună cu copila lor. Țin minte că într-o zi, când urma să intru eu într-o emisiune, a auzit la televizor despre numărul morților și după intervenția mea am găsit-o tristă. A înțeles că ceea ce pentru noi era o vacanță lungă, pentru alții poate fi un sfârșit de lume. De-atunci am simțit-o mai atentă la rugăciunea noastră de seară, mai precaută în relația cu cei ”de afară”, mai dispusă să asculte ce se întâmplă în lume, iar eu am înțeles că nu o pot apăra de propriile ei emoții, de frici, de îngrijorări, de zgomotele lumii mari. Așa că mi-am privit fetița – care în timpul acesta a împlinit 11 ani, pregătită să pună la îndoială toate siguranțele pe care noi i le-am oferit, gata să se îngrijoreze ca un om mare. Nu-i poți spune unui copil că totul va fi bine fără să îi explici cum se va întâmpla asta. Credința nu se moștenește, ci crește odată cu devenirea noastră. Așa că am lăsat-o să-și găsească starea, să se frământe, să caute și am rămas în raza ei de observare, cât să știe că eu stau pe teren sigur, nu plutesc, nu-s confuză, nu mă tem.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Care sunt, deci, lucrurile foarte bune cu care rămâi din vremea izolării și a pandemiei? Cum să privim și noi, cu optimism către ce ni se întâmplă?
Georgiana Spătaru: Desigur, la nivel colectiv, am trăit o experiență comună și peste un timp, ne va fi mai simplu să o conceptualizăm. Acum, nu știu dacă putem privi toți cu optimism această pandemie și poate dacă am face-o, ne-am rata mesajele cu care a venit în viața noastră. Orice se întâmplă în afară determină o valoare în interior, o emoție pe care o trezește în noi. Acolo este ”răspunsul” fiecăruia. Dacă chiar ne vom schimba ca specie, ca drum pe care îl parcurgem de-aici înainte, e important să ne asumăm întâi cine suntem acum și de unde pornește preschimbarea noastră. Pandemia a dărâmat încercarea de a ne bucura de lucrurile simple pentru că iată, au devenit atât de complicate. Și poate, după starea asta, avem să ne plângem de milă ca să ne putem ridica apoi în curaj. Nu poți sări etape, nu putem ocoli emoțiile care ne sunt date să le trăim. Cea mai bună parte a acestei pandemii cred că a fost această evaluare a locului în care ești tu cu tine, a acestui ”acasă” care am putut să simțim dacă e construit pe dragoste, în adevăr, cu viață sau e un loc în care am adus toate nimicurile din afară, aparențe și bucăți de ego ciobit.
