Virgiliu Parghel: Este o relație bazată pe afecțiune, pe atracție. Dar nu cea pe care o găsești în oricare tramvai…

de
Interviu cu Doina Lavric Parghel si Virgiliu Parghel pentru Marea Dragoste-revistatango.ro, nr. 134, noiembrie 2017

Trăiesc, împreună, o poveste de dragoste fără vârstă și fără alte repere decât cele ale artei fără opreliști. Se cunosc și s-au recunoscut unul în frumusețea suceveană a celuilalt încă de când erau căsătoriți, fiecare cu altcineva. Dar s-au întâlnit cu adevărat mai târziu, când n-au mai putut face altfel decât să rămână împreună pentru totdeauna. Au copii mari. Pe Diana, fata Doinei, care e la rându-i mamă a două fetițe gemene: Maria și Caterina. Și pe băieții lui și-ai primei sale soții, Anca Parghel: Tudor și Ciprian.

Semnele sufletului maestrului Virgiliu Parghel, cu personalitate şi frumuseţe, dar şi har, sunt dezvăluite celui care are răgazul de a se opri o clipă în faţa lor, mai bine zis în fața pânzelor lui. Este recunoscător pentru ceea ce are, conectat armonios la universul lui interior. Tăcerile sale, nesfârşite aşteptări ale celor mai prielnice clipe, alegerile sale, viziunea sa, memoria sa, neastâmpărul său, toate acestea se regăsesc în arta pe care o dăruieşte cu generozitate. Unul dintre ultimii elevi ai lui Corneliu Baba, Virgiliu Parghel are peste 30 de expoziţii. A absolvit institutul în 1979 şi a fost repartizat, ca profesor de desen, la şcoala din comuna Dolhasca, judeţul Suceava, pentru câteva luni. Povestea vieţii lui a început cu o traumă care l-a marcat. La patru ani şi jumătate și-a văzut tatăl murind în faţa lui, în aceeaşi cameră în care trăiau cu toţii. O cămăruţă de munte, veche. Nu a avut familie, a avut doar mamă. Apoi și tată de-al doilea.

 

Loreta Popa: Unde ați copilărit ?

Virgiliu Parghel: Am început viaţa în pădure, într-un canton forestier, la 4 km de primul sat şi la 15 de un orăşel. Locuiam într-o cabană, pădurea care era lângă noi, păstrăvi, un pârâiaş, plute, deci prima educaţie mi-a fost de sălbăticiune. Mama, cadru medical, nu-şi vedea capul de treburi și, să câştige o pâine, mă lăsa singur. Nu am avut bonă. Tata era numai în pădure, venea seara afumat. Era un limbaj subversiv între ei: «Unde ai fost?» «Am fost la stână». Mama ştia să caute în servietă, găsea mereu o frunză de brusture cu câţiva păstrăvi. Aşa se trăia în canton, cu tractoare, cu mecanici, oameni veniţi din mai multe părţi. Am trăit în pădure, copil de pădurar și am în nas mirosul de brad. Nu știam vorbi ca la oraș. Eram un băiețaș orfan cu probleme; văzusem de mic ce e de nevăzut când l-am pierdut pe tata. Am fost traumatizat și mă purtam ciudat, iar oamenii o întrebau pe mama ce o să se facă ea cu mine. Nu eram accesibil, nu eram dispus, nu eram drăgălaș. Eram la colț mereu. Mi se reproșa existența, foarte greu am căpătat încredere. Lovitura de teatru a fost plecarea din Suceava. La Iași am descoperit că nu sunt mai prost ca alții. Dacă stăteam la Suceava nu știu ce s-ar fi întâmplat.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum ați cunoscut-o pe actuala doamnă Parghel ?

VIRGILIU PARGHEL: Cum să nu reacționezi când apare o frumoasă în fața ta, eu fiind un băiat în etate, nu eram de 30, nici de 40 măcar. Ca tânăr am fost crescut de o femeie, nu am fost încurajat, nu am fost ca băieții ceilalți. La țară băieții merg la cules de păpușoi, la făcut căpițe, la alergat pe pădure, la mers pe malul râului noaptea. Fac cunoștință unii cu alții. Ăștia crescuți în pădure, ca mine, într-un cartier muncitoresc, care nu aveau cu cine se juca, cu o mama severă, nu aveam rude, nu mi-am făcut prieteni. În Suceava eram profesor, iar la Școala Populară de Artă toate elevele erau mai în vârstă ca mine. Eram faimos. Pentru că m-am căsătorit de tânăr am păstrat o rezervă, o distanță. Respectam situația de cap de familie. Aveam un aer al meu. Nu făceam cuceriri prin oraș. Nu era stilul meu. Eu și Doina ne-am întâlnit în Suceava. Nu știam nici eu de ea, nici ea de mine. Treceam întâmplător prin parc amândoi. Asta se întâmpla acum peste 30 de ani. Am admirat-o ca pictor de la distanță. Rar vedeai o femeie de genul ei în Suceava, ea era specială. Purta o fustă lungă, o bluză decoltată, avea părul strâns. Era frumoasă, dar nu m-a învățat nimeni să-i fac curte pe loc, să fac un scăndăloi în Suceava.

Ea a întrebat cine e tipul ăsta și i s-a spus că e pictorul Parghel. Ne-am reîntâlnit apoi în București, la un vernisaj la Mogoșoaia. Ne-a prezentat cineva spunându-i: „Uite un sucevean de-al tău!” Iar ea mi-a făcut un compliment, pentru că este destul de curajoasă și a simțit că poate să facă o glumă, și a spus: „Uite, să știi că toți sucevenii mei așa arată!” Peste o vreme ne-a unit revista Formula As. Fusesem plecat la o tabără de pictură și căutam revista. Dacă aș fi găsit-o la primul chioșc întâlnirea nu ar mai fi avut loc, dar așa am găsit abia la al treilea. În horoscopul din revistă scria clar la Taur: „Astăzi te vei întâlni cu o persoană care este atât de compatibilă cu tine că de luni vă veți muta împreună”. Am început să râd și m-am auzit strigat: „Virgil!!!” Era Iulia Gorneanu care m-a recunoscut. Era însoțită de Doina. Ne-am întâlnit după-amiază, apoi și a doua zi, în fiecare zi, și cred că după o lună ne-am mutat împreună. De atunci suntem împreună. Noi am fost mai întâi la biserică, abia apoi la sfatul popular. Când ești mai tânăr ești mai îngăduitor. Dar la o anumită vârstă ești mai acrit, mai pretențios.

Am avut situații în care am spus nu merge, eu pictor, tu artistă, nu merge. Dar faptul că ne-am dus la biserică a contat.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce este unic în această relație ?

VIRGILIU PARGHEL: Există o unicitate, fiecare vede arta în felul lui personal. Un artist lângă un alt artist. Cu greu. Suntem contondenți, ne lovim. Ca să poți supraviețui trebuie să te prețuiești. Să ai, ca la telefoane, instalată aplicația de apreciere. Dacă nu o ai pe aceea, te uiți lung și spui că te enervează. Fac mici gesturi de a mă proteja pentru că zgârcitului nu-i cere nimeni, dar generosului toată lumea. Este o relație bazată pe afecțiune, pe atracție. Dar nu cea pe care o găsești în oricare tramvai… Am avut șansa de a fi ciudăței amândoi. De tânără nu a fost decât astfel. Și la școală, și facultate, și când a devenit profesoară. Nu au plăcut-o nici la Cântarea României, nu s-a putut împăca niciodată cu nimeni. Am susținut-o mereu și am încurajt-o. Am asigurat-o că dacă are răbdare va izbândi, pentru că dacă faci lucruri bune nu se poate să nu fii apreciat la un anumit moment. Cineva tot va vedea. Nu știu dacă eu contez, dar nu am descurajat-o niciodată. S-a ocupat de muzica ei. Am acoperit eu găurile din existența de zi cu zi. Măcar atât am putut și eu să fac. Noi avem o relație cu bubuieli, nu avem o relație mistică. Nu mergem la biserică dimineața, ne luăm cuminecătura de la popă și ne spovedim ce facem noi acasă. Ne bubuim, dar ne apreciem la fel de tare, pentru că suntem diverși, suntem cu educații diferite, avem foarte mult puncte comune. Arată a rețetă, dar dacă trăiești cu mine în fiecare zi e altceva.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum ați reușit totuși să o cuceriți ?

VIRGILIU PARGHEL: Cu faptul că știu să fac mâncare bună. Când ne-am întâlnit și am cerut voie să fac de mâncare, în loc să fac o salată românească cu toate la un loc, eu am făcut trei salate. Portocaliu, verde și grena. I-a plăcut că am scutit-o de piață. Femeile din piață deja mi-au memorat figura. Mie îmi place în piață. Nu mă recunoaște nimeni ca pictor acolo, dar într-un anticariat sunt dibuit imediat și tratat ca fiind un conaisseur. Pe piață sunt multe obiecte sau lucrări despre care nimeni nu are nicio informație și cum oamenii știu că sunt de meserie sunt întrebat. Îmi folosesc vârsta și experiența.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Aveți și unul, și celălalt copii din căsătoriile anterioare. Este greu să unești două familii diferite ?

VIRGILIU PARGHEL: Doina a avut tată și mamă învățători în Lișna. Erau familia Fodor. Doina are o demnitate și o aristocrație pe care din păcate nu le am. Eu am mutră de aristocrat, dar în spate sunt o victimă, un fricos. Undeva în interiorul meu simțeam fiecare lovitură a vieții și chiar dacă nu spuneam nimic, în picturile mele apăreau pete negre. Nu am fost genul de om care să reproșeze ceva. Eu cred că Doina este liantul care ține strâns unită familia noastră actuală. Un liant fantastic. Aparent negociez cu ușurință, dacă mă întrebi ceva îți dau cel mai rapid sfat, și medical dacă vrei. Dacă îmi spui că ai vreo afecțiune, creierul îmi produce pe loc o rețetă acceptabilă. Am un fler fantastic, născut din vechime, ancestral. Diana, fiica Doinei, vine și vorbește cu mine ca și cu un preot. A fost greu la început, dar am reușit. Există un echilibru. Fetele Dianei sunt motivul bucuriilor zilnice. Existența noastră de acum a înflorit cu aceste fete, parcă le-am făcut noi. Sunt asemănătoare cu firea noastră. Au un an și trei luni. Cred că vor moșteni talentul muzical al bunicii, dar și al mamei. Diana are o voce nemaipomenită, dar a terminat studii economice. Păcat de talent! O prețuiește pe mama ei, dar și pe mine. Ne ajută prezența ei. Băieții mei, Tudor și Ciprian, sunt talentați. Erau desenatori buni, dar au avut ureche muzicală și au mers pe drumul acela, al muzicii. Tudor are o ureche atât de bună, încât atunci când cade o hârtie pe jos îți spune ce note muzicale sunt. Sunt sensibili la artă. Au avut tot ce și-au dorit. Anca (Parghel n. r.) a avut în mine un colecționar care a investit în copii mie în sută.

Marea Dragoste / revistatango.ro: În ce crede Virgiliu Parghel ?

VIRGILIU PARGHEL: Eu cred în existența unei entități cerești, ce nu face eforturi să fie prezentă, dar pentru cine are răbdare, voință și dovedește că merită are grijă să apară la timp. Eu zic că așa stau lucrurile. Dumnezeu îți dă prin fiecare om pe care îl întâlnești în cale. Inspirația tot credință este. Inspirația pe care ți-o oferă obiectul pe care îl privești, dorind să-l pictezi. În noi există un dispozitiv genetic care nu ne lasă să intrăm în lumea care nu e a noastră. Suntem creați să ne comportăm normal. Noi, artiștii, facem parte dintre anormalii care auzim ceva în plus, ceea ce nu e corect față de ceilalți. Dacă noi am vedea ce e în jurul nostru cu adevărat am sta numai în spital. Avem niște filtre. Există un ascultător nevăzut care nu lasă să pătrundă decât ceea ce noi putem suporta. Să ne facă viața plăcută, să trăim… Eu pot să mă restrâng de la orice, dar nu de la pictat.

Marea Dragoste / revistatango.ro: O bucurie pe care o puteți împărtăși cu noi!

VIRGILIU PARGHEL: Doina a trăit cu capul plecat și abia târziu și-a înțeles menirea. Sunt mentorul ei, îmi cere sfatul. Nu mă gândesc, spun ce cred și simt pe loc, nu mă răzgândesc și nu bat câmpii. Indiferent despre ce subiect e vorba. Eu am avut femei excepționale în familie, bunica, străbunica, mama… Dar a fost o mare bucurie când mi-a spus Doina: „Eu m-am căsătorit de-adevăratelea când te-am cunoscut pe tine. Nu m-am simțit fată data de acasă după primul pețitor”…

 

CITEȘTE ȘI Doina Lavric Parghel: Împlinite sau nu, visele sunt urzeala pe care se țese viața noastră

 

 

  • Credit: PAUL BUCIUTA/ Marea Dragoste
  • Title: Interviu cu Doina Lavric Parghel si Virgiliu Parghel pentru Marea Dragoste-revistatango.ro, nr. 134, noiembrie 2017

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *