Oprească trenurile-n gări,
Cu îngerii ciorchini pe scări
Și timp, în ceasul gării pus,
Doar de la infinit în sus!
Un vis habotnic ne lucrează
Cu vrăji străvechi. În vârf de rază
Țâșnită din pământ, trofeu,
Ești întâi tu, la urmă eu,
Amestecați într-un cuvânt,
Amestec sfânt de ești și sînt,
O goană tot gonind așa,
Un cal nebun mânat de-o șa…
Ah, trenurile alergând
Peste traversele din gând,
Din dorul meu făcându-și șine,
Alunecându-mă cu tine,
Ca printr-o plasă de visări…
Și eu, păianjen de cinci zări,
Prinzându-mă pe-același fir
Mă țes cu tine și mă mir.
Din volumul Apă vie, apă moartă, Scrisul Românesc, Craiova, 1987
Categorii:
Cea mai frumoasa poezie
