A fost prima femeie manechin a comunitatii turco-tatare din Romania. A fost musulmana, dar a avut curaj sa iubeasca un crestin. Melek Amet, femeia cu nume de inger, si-a scris povestea cu o disperata pofta de viata, avand parca presentimentul ca va pleca prea curand. Melek s-a rugat la Allah sau la Dumnezeu, fiind convinsa ca este unul si acelasi, dorindu-si sa existe o minune care sa o salveze… In fiecare an, luna mai e trista fara ea – pe 22 mai 2013 se implinesc 5 ani de cand Melek Amet s-a stins, in bratele mamei sale.
Articol de Eveline Păuna
Melek Amet s-a nascut pe 4 octombrie 1960, in Bucuresti. A fost singura fiica a parintilor sai, Gevercan si Gemal Amet, care au iubit-o fara margini. In limba turca, „Melek” inseamna „inger”… Parintii sai au plecat din Constanta, mutandu-se la Bucuresti, fiind siliti de politica vremii – sperau ca astfel sa scape de persecutiile securitatii. Gemal Amet, tatal lui Melek fusese, pana la instalarea regimului stalinist, unul dintre cei mai bogati oameni din oras, avand case atat in Constanta cat si la Istanbul, iar pamantul pe care-l detinea la malul marii se intindea pe 100 de hectare. Din cauza regimului politic, a fost inchis la Canal. Dupa perioada de detentie, a luat totul de la capat, atunci cand a intalnit-o pe frumoasa Gevercan, mama lui Melek, care avea sa-i devina sotie.
Lui Melek i-a placut scena inca din copilarie, nestiind ca destinul ii pregatea o cariera in lumina reflectoarelor. Atunci cand a hotarat ca va fi model, desi dogmele musulmanilor sunt foarte stricte, parintii nu s-au opus. Prima dragoste a lui Melek Amet a fost cea de la terminarea liceului. Avea 19 ani, cand, fiind in vacanta la mare, cu parintii, l-a intalnit pe Mircea Trofin, fiul ministrului Virgil Trofin. Ceausescu insusi avea sa-i reclame lui Mircea Trofin ca, din 20 si ceva de milioane de romani, s-a gasit sa se insoare tocmai cu o turcoaica. Parintii lui Melek nu au fost impresionati de familia nomenclaturista, iar la scurt timp au simtit ca, desi Melek, musulmana fiind, a avut curaj sa iubeasca un crestin, casnicia lor se stingea. S-au despartit dupa doi ani. A urmat o iubire navalnica pentru un musulman, apoi o casatorie cu un barbat pe care-l stia de o viata, fiind colegi inca din scoala, din clasa a patra. Melek Amet obisnuia sa spuna ca a avut doua casnicii minunate si ca toate relatiile in care a impins-o inima au fost minunate. Pentru ea, iubirea a infrant barierele religiilor. Melek s-a facut remarcata ca fiind unul dintre cele mai frumoase manechine ale Romaniei anilor ’80. A stralucit in prezentarile de moda ale Zinei Dumitrescu, iar mai apoi, in ultimii ani de viata, a infiintat agentia de manechine si fotomodele Blu Models, se ocupa de show room-ul lui Ingrid Vlasov, era Presdintele Comisiei de Femei a Uniunii Democratice Turce in Romania si avea propria emisiune de televiziune.
Melek s-a stins pe 22 mai 2008, dupa o lupta cu cancerul. Cea mai mare dorinta a ei a fost ca Neni, asa cum ii spunea mamei sale, sa poata sa recupereze pamantul lui Babai (tatal sau), de la Constanta, si sa ridice acolo un spital care sa-i poarte numele. Desi Babai – Gemal Amet a revendicat proprietatile in anul 1990, obtinand acte pentru 75 din cele 100 de ha, familia Amet nu a primit niciodata pamantul inapoi. Dreptatea ramane visul la care Neni, mama lui Melek, spera si acum, dupa ce viata i-a luat tot ce-a avut mai scump pe lume, lasandu-i copilul sa-i moara in brate. Pentru foarte multi, poate ca Melek Amet nu este decat o poveste emotionanta, care-i urmareste cateva minute dupa ce vor fi citit aceste randuri. Timpul aduce uitarea… Si-o mai amintesc putinii prieteni care-i mai ramasesera in ultimele clipe. Pentru mine, Melek Amet a fost o Intalnire Esentiala. Ne-au unit visele mele si sprijinul ei, incercarile mele si sfaturile ei. Iar dupa ce, fizic, nu a mai fost aici, cred ca a avut grija sa-mi implineasca tot ce apucasem sa-i spun ca-mi doresc… De aceea, in fiecare luna mai, va rog, cu fiecare an, sa n-o uitati…
Redau mai jos cateva ganduri din jurnalul lui Melek din ultimele clipe, pagini pe care Neni le pastreaza, rasfoindu-le cu dor…
„Paturile spitalului, in numar de cinci, din inox, cu mobilierul din fier vopsit in albastru deschis dau o atmosfera rigida incaperii. Stau intr-un asternut de diftina albastru spalacit si in jurul meu… ingeri cu aripile rupte…
Am primit o veste trista. Mi-au luat sange, iar analizele mi-au iesit prost. Vreau sa traiesc ca sa pot ajunge peste 6 luni la medic dar… sa vedem. Pe de alta parte, ma gandesc ca boala a crescut de 20 de ori. Un an de chinuri si de chimioterapie nu a avut niciun efect…
Formatiunile canceroase ies ca ciupercile dupa ploaie si nimic nu pare sa le faca sa dispara. Oare ma voi face bine vreodata?! Cinci ani de viata s-au transformat in trei la mine, spun medicii. Exact cand ar trebui sa termin facultatea. Ma duc in mormant cu ea, asta e. Viata este scurta, foarte scurta.
Stau la spitalul Coltea, iar printr-un fir imi e picurata sanatatea. Sau moartea?! Granita e subtire si se trece repede din una in alta. Trei icoane stau in fata mea si ma ajuta sa ma gandesc ca Dumnezeu ma iubeste si ca ma va salva.
Aici, la spital, toata lumea este slabita, fara par, dar cu increderea ca nu vor muri. Tuturor ne este mai draga viata decat lasam sa se vada. Oare ce am facut sa fim pedepsiti asa?! Unde am gresit, Doamne? Macar daca am mai avea timp sa le cerem iertare tuturor oamenilor pe care i-am ranit.
Desi tot anul m-am luptat cu cancerul, am reusit sa termin un an de facultate si sa fac o emisiune estivala, exact asa cum am visat. Mai am cateva fire de par, iar in curand va cadea tot. As vrea sa ma lumineze Allah si sa imi dea putere sa suport ceea ce va urma, stiu ca nu mai am mult. Acum am venit in rezerva si sunt trista. Imi doresc si eu din tot sufletul un copil, asa cum au toate mamele de aici”.
