Frumoasă, aparte, cu o demnitate întrecută doar de blândețe, Doina Lavric Parghel glăsuiește într-o limbă de o dulceață nemaivăzută. E de loc din Lișna, la jumătatea distanței dintre Dorohoi și Darabani. A venit la București îndemnată de Grigore Leșe, pentru că muzica pe care o cântă și poveștile pe care le poartă cu sine se cereau împărtășite. Cu răbdare, a cules texte, povești, cântece, le-a dăruit din ființa ei șlefuindu-le și acestea au ajuns să strălucească într-un album numit „Poveste din Bucovina”. Cât a fost profesoară de limba română, vreme de 27 de ani, a făcut naveta de la Suceava, în satele din jur, mergând uneori pe jos, cale lungă. A învățat să cânte de la un cobzar bătrân. Și, nu întâmplător, destinul ei s-a împletit cu al unui alt bucovinean, maestrul Virgiliu Parghel, purtător de povești la rândul lui.
Fotografii de Paul Buciuta
Loreta Popa: Ai un har primit de Sus, Doina Lavric Parghel. Știi folosi cuvântul, știi glăsui, știi povesti așa cum nu multă lume reușește. Când ai aflat că poți îmbrăca oamenii în poveștile tale?
Doina Lavric Parghel: De acolo de unde vin eu toată lumea povestește. Și nimeni nu se supără dacă omul mai schimbă câte ceva atunci când istorisește, chiar întâmplări la care ascultătorii au fost martori, ba chiar zâmbesc complice și încurajator, numai povestea să fie bine spusă. Eram mereu înconjurată de oameni (prieteni, colegi) pentru că îi binedispuneam. Le povesteam mici întâmplări sau improvizam ad-hoc scenete în care se descopereau părtași. După o lungă perioadă de timp în care nu ne-am mai văzut, iar peste mine trecuseră un val de necazuri, o bună prietenă s-a supărat definitiv pentru că, la reîntâlnirea noastră, umorul aproape îmi dispăruse. Da, se pare că umorul mi se potrivește, deși, pe scenă, rolul meu e mai degrabă dramatic.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Profesoară de limba română, ai cules cântece, povești, ai întâlnit oameni frumoși în călătoriile tale. Spune-mi te rog cum îi convingeai să-ți împărtășească ceea ce știau din strămoși țăranii? Știu că nu este deloc ușor.
DOINA LAVRIC PARGHEL: Aș putea să-ți povestesc zile în șir despre lele Dafina de la Ilișești, despre lele Ghența lu’ Moghi de la Moara Nică, despre Maria Surupat din Sadova ori despre Domnica Piersic din Corlata. Ne împrieteneam, ăsta era secretul. Ne împrieteneam de-adevăratelea, pe viață! Lele Dafina n-avea copii și tot mi se plângea că, uite, cine-o boci-o pe ea când o muri? „Te-oi boci eu, lele Dafină”, i-am spus odată. Venea pe la mine, la Suceava, la bloc, și-mi aducea ouă, smântână, lapte. Eu îi dădeam ulei, unt, îi cumpăram pastile. Era femeie umblată, dar se prefăcea că e copleșită de minunea care era blocul, cu bucătăria și baia alături una de alta. – „Ia uite, ce bine-i la dumevoastă!”, se prefăcea ea că se minunează. Te prăpădeai de râs lângă ea, și trecuse, biata, printr-o grămadă de necazuri. Când am aflat că s-a prăpădit, l-am luat pe Vasile Bădiliță și i-am zis: „Cântă-i Liță, lu’Lele Dafina, cât îi vrea tu”… I-a cântat mai mult de un ceas, iar eu am bocit-o: „Scoalî-ti șî ti tredzăști/ Ș-îi vide-n casî ci esti,/ Lumea tătî ti jelești…” Mai erau doar două-trei babe lângă ea, dar eu bocetul ăsta-l știam. De la ea îl știam. Lele Ghența m-a tot strigat înainte de a muri. Mi-au povestit că a venit preotul s-o spovedească : „Părinte, hai să-ți cânt ceva!”, i-a zis ea după spovedanie. Și a stat părintele lângă ea, să-i cânte. Și noaptea s-a prăpădit lele Ghența. De la ea știu Povestea Pielii, Jalea miresei. Cânta și la muzicuță și mi-a spus că și-ar dori ea un nai, „da-i scump tare”. Nu era chiar așa de scump și i-am cumpărat unul. Doamne, ce s-a bucurat !
Marea Dragoste / revistatango.ro: Te-ai gândit să așezi din întâmplările vieții tale de până acum într-o carte?
DOINA LAVRIC PARGHEL: E bine ca întâmplările – unele dintre ele, cum spui tu – să rămână prinse undeva. Și oamenii la fel, ca să nu se prăpădească de tot. Amintirile mele – unele dintre ele – sunt atât de vii… Și cred că am și niște datorii. Da, cred că suntem datori să pomenim. O galerie de portrete. Așa va fi, dacă va fi să fie.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum îți păstrezi amintirile pure, luminoase?
DOINA LAVRIC PARGHEL: În timp, se întâmplă ca amintirile să devină luminoase, chiar dacă în realitate n-au fost sau nu le-ai perceput așa. Mai am și altfel de amintiri, dar nu prea le răscolesc, le las acolo, în umbră. Iar oamenii luminoși sunt luminoși și gata. E bine să te străduiești să nu-i întuneci.
Marea Dragoste / revistatango.ro: De ce cobza, draga mea? De ce ai ales acest instrument să te exprimi? Și, Doamne, cât de frumoasă ești desculță și cu doina la vârfurile degetelor tale și în suflet…!
DOINA LAVRIC PARGHEL: De ce cobza… În primul rând, sunetul ei se potrivește cu vocea mea. Apoi, cobza e personaj în poveștile mele, e recuzita mea. Este luna spre care fata mare, dornică să se mărite mai iute, aruncă brâul care se va transforma în „frâu la calul tău”, este pielea vindecătoare de strașnică lene, este dragostea mamei care-și leagănă pruncul, este ritm care se confundă cu cel al inimii. Cobza face acum parte din mine și faptul că a venit spre mine poate nu e întâmplător.
Marea Dragoste / revistatango.ro: De multe ori te-am ascultat și glasul tău mă duce cu gândul la nopțile bătute cu stele și amețite de mireasma fânului și a florilor, acolo unde bunica mea m-a dus de mână, în locul în care s-a născut, Bucovina. Acolo am visat cu adevărat, acolo am învățat de fapt să visez. Ai vreun vis neîmplinit încă, Doina Lavric Parghel?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Împlinite sau nu, visele sunt urzeala pe care se țese viața noastră. Spre sfârșitul vieții ei – avea atunci peste 80 de ani, am vizitat-o de mai multe ori pe doamna Emilia Comișel. Minunat dar mi-a fost dat să primesc! Era tare bucuroasă când îi călcam pragul, mă primeau amândouă, Doamna și Irina, fiica sa, cu un fel de aleasă, caldă și nobilă politețe. Prinseseră alte vremuri. Veneam uneori cu Diana, fiica mea, pe care Doamna o îndrăgise mult. „De ce n-a făcut fata asta Conservatorul?!”, m-a întrebat, contrariată. Uite, vezi, Loreta dragă, ăsta e regretul meu, Diana n-a făcut Conservatorul. „Și de ce nu-l face acum?”, a continuat, răspunzând tăcerii mele. Lucra, ajutându-se de ochelarii cu dioptrii mari și de o lupă. Descifra manuscrise vechi, foarte vechi. „Draga mea, lumea mă întreabă ce-mi mai trebuie mie acum să mă chinui așa, iar eu știi ce le răspund? Când o să merg Dincolo, Dumnezeu o să mă întrebe ce-am făcut cu manuscrisele astea, și eu ce-o să-I răspund?!” Da, Loreta, mai avem treabă. Vom da socoteală ce-am făcut cu timpul nostru.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum te aperi de zgomotul și furia lumii?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Furia, agresivitatea – nici a mea, nici a altora – nu-mi face bine și nu-mi ridică adrenalina, așa că, atât cât pot ( ! ) stau departe de ea. Cu zgomotul e mai greu… Dar, hai să-ți povestesc eu ție cum m-am descotorosit de zgomot cu ocazia unui eveniment pe care îl așteptam înfrigurată și pe care era cât pe ce să-l ratez. Eram invitați (eu și soțul meu, pictorul Virgiliu Parghel) la o nuntă, undeva, pe lângă Slobozia. Locul era splendid – pe un lac; oamenii, pur și simplu aleși; invitată să cânte, cine crezi ?, o trupă de lăutari renumiți! Mai mult de atât ce să-ți dorești? În sfârșit, gândeam noi, ne vom putea bucura de o minunată muzică live, de conversația cu oamenii, de priveliștea absolut încântătoare. Mai fuseserăm invitați la câteva nunți „din obligație” unde aproape ni se spărseseră timpanele și juraserăm atunci că „obligațiile” astea vor fi ultimele. Recunosc, nu chiar mare ne-a fost mirarea să descoperim că lăutarii pe care abia așteptam să-i ascultăm veniseră cu instrumentele cu care mergeau ei când erau invitați prin străinătăți – vioară electrică și, dacă îmi amintesc eu bine și nu cumva suprapun pe o altă întâmplare, acordeon electric. Și, evident, nelipsita amplificare de o mie de wați. Ce crezi c-am făcut, Loreta dragă? M-am înfuriat și le-am scos din priză stația cu pricina! Am cerut abia apoi, pe șest, acordul mirelui, care, am bănuit noi atunci, numai din jenă și din consternare nu s-a opus, și a urmat apoi o seară de poveste pentru care ne-a mulțumit. Lăutarii aveau cu ei țambal de mână, încă o vioară rece, iar cel cu vioara electrică a găsit foarte repede să împrumute una obișnuită din oraș, de la un confrate.
Marea Dragoste / revistatango.ro: În aceste vremuri neașezate, nici măcar iarna nu mai e ce a fost cândva. Păstrezi amintirea iernilor de-altădată, când zăpada era adevărată și iarna ținea mult, iar poveștile aveau rolul lor. Am dreptate? Ți-e dor de satul tău așa cum era el cândva?DOINA LAVRIC PARGHEL: Dacă m-ar întreba cariva pi mini cum era lumea pi vremea mè, eu le-aș răspundi așă: era cum nu-i azî. Șî gata. Da, vremurile erau altfel. La Lișna, troianul din ogradă era cât casa. Și ținea aproape toată iarna. Și iarna ținea mult, adică atât cât să ne putem bucura de sanie și de zăpadă eu și fratele meu, Dan, care avea doi ani și jumătate mai puțin decât mine. Celălalt, Ioan-Liviu, a venit când eu aveam 14 ani. Povești îmi spunea tata (mama îmi cânta romanțe și îmi citea poezii din Coșbuc), iar poveștile lui se terminau invariabil cu intervenția ciobanului care număra oile în timp ce le băga la muls, prin strungă: „O oaie, două oi, trei oi…” Când ajungea la treizeci, adormeam, ori eu, ori tata. Dar mie mi-au plăcut mai mult poveștile cu oameni sau oamenii care, fără să povestească mare lucru, erau ei înșiși o poveste. Un astfel de om-poveste era bunica Aglaia, de la Zvoriștea. Tăcută, încă de tânără îndoită de șale, alergând mereu după treburi, nefăcând caz de nimic, niciodată, neplâgându-se de nimic, înțelegându-se cu bunicul numai din ochi. Da, există oameni-poveste și oameni de poveste.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Vrei să mai zăbovești un pic peste subtilitatea asta ?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Se spune că, măcar o dată-n viață, omul trebuie să țină satul de vorbă, adică să facă ceva senzațional care să îndrepte și spre el atenția oamenilor, să genereze o poveste, să fie de poveste sau să ajungă de poveste. „D’apoi, eu cu voi oi ajunge de poveste!”, spunea bunicul atunci când se mânia pe câte cineva și se vede că, în astfel de situații, omul face oarece efort ca să ocolească popularitatea.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Crezi că strădania ta va ține trează tradiția în sufletele celor care te ascultă?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Vocea mea face acum parte dintr-un concert. Instrumentele sunt diverse. Asta-i bine. Tonul, viguros, puternic, uneori de trăsnet, l-a dat, fără îndoială, Grigore Leșe, cu mențiunea că niciun gest, fie el de frapantă noutate nu se produce pe un teren chiar gol, el își trage seva de undeva, iar firele acestea, mai firave ori mai evidente, au existat. Gesturi individuale și de grup susțin acum ceea ce se cheamă tradiția acestui neam. Să fim bine înțeleși, tradiția nu e turta ruptă în fața blocului deasupra capului miresei. Tradiția e ceva mult mai profund și mai dificil de exprimat și de înțeles. La un moment dat, am postat, pe pagina mea de facebook, o fotografie de acum o sută de ani reprezentând un cuplu – ea, în costum țărănesc, el, în straie militare (străbunicii mei din partea mamei.) Cu siguranță, bărbatul pleca la război și fotograful imortalizase momentul. Sub fotografie, o scurtă zicere: „Fimeia di-aceea îmblă-n urma barbatulu’, cî pi barbat îl iè la oasti, da’ pi fimeie, nu!” Nu controversă voiam eu să stârnesc și, în niciun caz, o astfel de controversă: „Acum și femeia merge la război, nu numai bărbatul”. Emoție voiam să produc. Atât! În ceea ce privește strădania despre care vorbești, cred că mai degrabă perseverență îi trebuie omului atunci când are el în viața asta marea șansă să facă ce-i este drag, și atunci truda, strădania n-o mai simți ori n-o mai pui la socoteală. Și… să nu deznădăjduiești – din motive lesne de bănuit – asta-i marea încercare, ăsta-i marele pericol!
Marea Dragoste / revistatango.ro: De unde-ți tragi nădejdea pentru zilele ce vor veni?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Nădejdea vine de la Dumnezeu; dez-nădejdea din zona cealaltă, a întunericului.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar energia aceasta pentru ceea ce faci pe scenă, de unde vine?
DOINA LAVRIC PARGHEL: De la ultima coborâre de pe scenă. Pentru că ultima coborâre presupune următoarea urcare pe scenă. Și urcușul e dificil. Nu știi ce va urma. Te poți așeza liniștit în rutină, dar rutina e un fel de moarte, de adormire continuă, iar tu vrei să încerci, să exersezi, să riști, să îndrăznești, să visezi.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Pe unde te-au mai purtat pașii în ultimul timp?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Uite, legat de ceea ce tocmai spuneam, dorința de a construi continuu, vara asta am fost invitată la Baku, capitala Azerbaidjanului. Invitația a fost făcută de către Ambasada României la Baku, cu ocazia împlinirii unui număr de ani de colaborare între țările noastre. România a fost una dintre primele țări care i-au confirmat Azerbaidjanului independența și, din pricina asta, azerii au pentru noi sentimente speciale. În Baku s-a construit o clădire impresionantă care să slujească protejării tezaurului lor național, muzica mugham. Centrul Mugham se cheamă. Acolo am fost invitată să cânt alături de mari cântăreți azeri, mai precis, un grup instrumental care se folosește de instrumente vechi ( tar – un fel de ud sau chitara azeră, tamburină și tobă – ei îi zic nagara; unul dintre ei cântă – excepțional! – și cu vocea. Ei, la un moment dat muzicile noastre trebuia să se întâlnească, în intenția de a arăta că între muzici există afinități, legături. Și există… Mi-a fost de mare ajutor Daniel Pop, interpret (voce și instrumente) din prestigioasa formație Trei Parale, care a acceptat să vină la Baku împreună de mine. A fost aproape incredibil cât de repede și cât de firesc ne-am armonizat și am cântat laolaltă, deși între noi și cântăreții azeri sunt mări și țări.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Eu cred că ne folosește să păstrăm vie tradiția, dar sunt mulți care și-au uitat rădăcinile. Tu ce crezi, Doina, de când te știu am apreciat faptul că mi-ai vorbit mereu despre tineri talentați care au ceva de spus, ceva de dus mai departe. Crezi că mai există conflict între generații?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Ce să spun, de când îi lumea asta, vârsta a fost un argument. Să păzești vorbele bătrânilor. Vorba unui bătrân un galbăn face. Asta, desigur, când bătrânețea este respectabilă prin valoarea epistemică a omului, prin experiența câștigată și nu doar prin numărul anilor. Avem încă un depozit excepțional de cultură țărănească, situri – unele protejate, altele parțial devastate, comori adunate prin inițiative individuale care ar avea urgentă nevoie de protecție și îmi vine în minte cel mai proaspăt exemplu, al vizitei făcute de prietenele mele de la Șezătoare București unui venerabil colecționar dintr-un sat din Oltenia care are, în propria-i casă, un veritabil muzeu ce este în real pericol să dispară în vreo groapă de gunoi, îndată ce omul va închide ochii. Și câte astfel de situații nu sunt! Ce să mai vorbim de bijuteriile arhitectonice gata să dispară pentru totdeauna. Nădejdea ne este în firavele, dar puternicele inițiative particulare și în mlădițele care refac pădurea infestată ori tăiată cu bestialitate.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ți-e dragă lumea, Doina Lavric Parghel?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Am auzit odată, din gura unei bătrâne (!) niște vorbe care m-au uluit. Adevărat, femeia era în mare nevoie, de mulți ani căzuse la pat și aproape nu se mai putea mișca, dar, mă rog, avea copii și era bine îngrijită. Știi ce mi-a spus ? „Aș vrè, când mor eu, sî moarî tătî lumea asta”. „D’ apoi cum, mătușă, mata ai copii, nepoți care abia au început și ei să trăiască, cum poți spune una ca asta ?!” A tăcut baba, dar tot așa, încrâncenată. Știi când am simțit eu că sunt nemuritoare, că, într-un fel, nu voi dispărea niciodată din lumea asta? Când mi s-au născut cele două nepoate gemene, Maria și Caterina. Mă simt în siguranță atunci când repertoriul meu, bătrânesc, atunci când poveștile mele sunt apreciate de tineri. Iar atunci când, alături de apreciere, mai e și o lecuță de recunoaștere și recunoștință chiar ți se justifică existența pe lumea asta.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce te reprezintă cel mai tare din ceea ce dăruiești spectatorilor. Povestea sau cântecul?
DOINA LAVRIC PARGHEL: În recitaluri eu spun povești: rostesc și cânt, cânt și rostesc. În întregul lui, recitalul meu este o poveste. În concertele lui Grigore Leșe, împreună cu Zamfira Mureșan, Teodora Șerban, Ana Ilca, Lenuța Purja, Lorena Oltean, am spus o poveste. De fapt, așa a început totul. Cântecele mele sunt și ele povești care transcend povestea, iar poveștile sunt, într-un fel, cântate.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cât de mult contează autenticitatea pentru tine?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Plec de la autenticul de acum câteva sute de ani. Pentru că autenticul de azi e altceva. Am înregistrat mult, am scotocit prin arhive, dar eu interpretez cântecul autentic, eu nu mai am cum să cânt autentic, eu aduc doar pe scenă cântecul autentic pe care-l interpretez după capul, experiența, cultura și sensibilitatea mea.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Care este mesajul pe care vrei să-l transmiţi celor care vin la spectacolele tale?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Rezistați ! Și nu deznădăjduiți ! Și aveți răbdare.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Poartă-mă, Doină, cu cobza ta prin ce ai adunat! Ce crezi că ar trebui să nu uit niciodată din ce ascult la tine?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Credința omului. Și nădejdea lui…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cineva spunea „Judecă un om după întrebările pe care le pune și mai puțin după răspunsurile pe care le dă”. Ești de acord? Mă gândesc la cât de fericită ai fost când ai văzut întrebările mele.
DOINA LAVRIC PARGHEL: Loreta dragă, interlocutorul te deşteaptă, te trezeşte, adică te face deştept. Moştenim de la Socrate ştiința asta, maieutică se cheamă, adică un fel de moşit, ajuți să se nască ceva: un gând, o idee. Tu nu pui în încurcătură, tu surprinzi în mod plăcut şi arunci mingea la fileu, îi aduci omului mai aproape gânduri care-l preocupă, cum intuieşti tu asta, n-aş putea să-ți spun. Eşti formidabilă! Ştii? întrebarea poate să te închidă sau poate să te ajute să-ți iei zborul. Uite, asta simt eu în faţa întrebărilor tale: că vreau să decolez imediat!
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai ales să răspunzi de curând afirmativ invitației Muzeului Național al Literaturii Române de a avea un concert al tău, cu povești și cântece vechi. Spuneți-mi cât de important este Cuvântul pentru tine?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Vital e cuvântul pentru mine. Am avut şansa formidabilă ca existența mea să se întâmple între aceste două ipostaze: muzică şi cuvânt. Sunt în stare să aştept oricât până să aflu nuanța care se potriveşte perfect atunci când recondiţionez un covor vechi de câteva sute de ani, pentru că nu totdeauna bijuteria pe care o găseşti e în perfectă stare. „Cât mi-o mărs iesti pchicioari,/ agiungem, Doamni, la Soari…” Cuvântul e viu, cuvântul are corp, are substanță, are forță, are slăbiciune.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Există vreo carte care ți-a deschis mintea?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Există cărți care-mi deschid mintea. Când am ceva de pregătit şi creierul meu e neted-neted, iau o carte din bibliotecă, ei, nu chiar orice carte, şi gata, încep să se formeze circumvoluțiunile! Hai să dau şi câteva nume: Saint Exupéry, Gombrich, Croce, Valery, Doinaş, Blaga, Arghezi, Nichita.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Am asistat nu o dată la concertele tale și te-am văzut, te-am simțit, te-am ascultat. Cum reuşești să faci această transmutare a energiei dinăuntru către spectatori?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Există momentul de început, când şi ea, sala îți transmite ceva. Atunci se hotărăşte totul! Dacă între cei doi actori – cel de pe scenă şi cel din sală – există afinitate, energia, fluidul, circulă dinspre scenă înspre sală şi invers. Exact ca în dragoste, ceea ce contează e „prima vedere”; că să vezi, că pe urmă, c-o fi, c-o păți… Nu-i adevărat! La început se hotărăşte totul!
Marea Dragoste / revistatango.ro: Iubești ceea ce faci și se vede. Așa este că atunci când nu respecți și nu iubești domeniul în care activezi nu ești tu însuți?
DOINA LAVRIC PARGHEL: E nenorocire când nu ți-i drag ceea ce faci! Viață risipită, viață furată! De aici toate dramele, toate nemulțumirile, tot răul pe care-l faci altora şi ţie. Dacă vezi că ai greşit drumul, opreşte-te şi alege alt capăt ! Poți face absolut orice, nimic nu e de disprețuit, dar să-ți fie drag. Şi atunci sănătate să dea Dumnezeu şi zile, să-ți poți duce visul.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Care dintre Oamenii pe care i-ai cunoscut te-au marcat profund?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Mulți oameni m-au marcat profund şi am argumente pentru această afirmație: părinții şi bunicii mei, oameni excepționali, câteva colege de liceu şi de facultate – toate, mai deştepte, mult mai deştepte decât mine, câțiva profesori care au apăsat nişte taste, câțiva artişti, muzicieni. M-aş opri, totuşi, la trei întâlniri care mi-au schimbat existența. Întâlnirea cu o familie de mari arhitecţi – Maria şi Nicolae Porumbescu -, întâlnirea cu Grigore Leşe și întâlnirea cu Virgiliu Parghel.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Pe care dintre Doinele tale – adolescenta, femeia, mama și bunica – o ai mai aproape de suflet?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Care dintre Doine? Greu, greu de ales… Aproape la fel de greu ca atunci când cineva te întreabă pe care dintre copiii tăi îi iubeşti mai mult sau, și mai greu – la care ai putea să renunţi ? Cine ştie, poate că doina leagă Doinele astea împreună.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Îmi poți da o definiție a libertății, așa cum o vezi tu, femeie fiind?
DOINA LAVRIC PARGHEL: Cum văd eu libertatea? Când simt eu că sunt liberă? Când gândul meu este liber, este lăsat să zboare, nu este păzit continuu de tot felul de prejudecăți. Iată, când gândul îmi dă voie, de pildă, să concep un spectacol aşa cum îl simt eu, când am curaj să-l supun oricăror judecăți. Am sfătuit pe cineva să dea drumul unei „întreprinderi” artistice. – Mă vor critica, ştiu asta, se tot speria ea. – Da, e adevărat, dar ție-ți place, tu eşti mulțumită de ce-a ieşit? – Da, dar mi-e teamă… Teamă… Dar ce instanță hotărăşte cum să faci tu lucrul tău? Ai curaj, experimentează, altminteri ai să tot mergi sprijinit de cârje! Frica, teama, face din om-neom, îi fură frumusețea condiției lui. Frica de Dumnezeu e altceva… Iar dogma e „maximum de libertate liber-consimţită”, spunea cineva. Să ai capacitatea zborului… Să fii cu picioarele pe pământ, dar nu zdravăn înfipte-n pământ, la nevoie să te poți desprinde, să poți zbura! Asta-i libertatea pentru mine…
