A fost campioana emisiunilor de radio de la care nu-ți puteai desprinde auzul. A făcut și a condus cele mai bune reviste glossy, a realizat – și o face în continuare, cele mai bune interviuri online. Iar acum vedetele postului TV de al cărui PR se ocupă au intrat, cu siguranță, pe cele mai bune mâini, căci Cristina Stănciulescu este o profesionistă a lucrurilor făcute cu iubire și cu nebunie a detaliului perfect. Dar nu despre noul ei job de la PRO TV, nici despre izbânzile sale de jurnalistă sau manager de presă am vorbit, de data asta, ci, într-o prelungire a conversației noastre de acum câteva ediții, am ajuns să povestim despre dragoste și alți îngeri. Pe cine iubește femeia care a așezat în pagini de hârtie și pagini de eter iubirile altora? Îngerii iubirilor ei se numesc Mihail, Theodor și, cu mult înainte, a fost Octav…
Fotografii de Andreea Goia
Alice Năstase Buciuta: Ai vrut de la început să fii jurnalistă?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Nu, am vrut să fiu actriță. Țin minte că actorul Silviu Stănculescu a venit în vizită la noi la şcoală, la Piteşti şi m-a frapat aerul lui de dandy. Era frumos, avea o gropiță în barbă, spunea poezii, iar când vorbea, vorbea corect, cu o dicţie pe care n-am s-o uit niciodată… Iar eu am fost sedusă definitiv şi am zis: „actriţă mă fac!”. Apoi, însă, am abandonat ideea, dar în clasa a XI-a, la liceul Nicolae Bălcescu din Piteşti, a venit profesorul de matematică (un domn pe care îl ţin minte şi astăzi căci era un personaj exotic, avea pelerină neagră şi geantă diplomat şi ne preda matematică în japoneză când se plictisea, pentru că el era, pur și simplu, un geniu) – şi ne-a spus că face o trupă de teatru şi că va pune în scenă, pentru liceu, piesa „Nota zero la purtare”. Şi atunci am simțit revenind dorința de a fi actriță, așa de puternic, încât am avut chiar un acces de divă care vrea neapărat rolul principal şi m-am băgat în faţă, am dat din coate… Mi-am dat seama atunci că aş fi putut face faţă şi unei vieţi în realitate ca actriţă!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar măcar a folosit accesul tău? Te-a luat?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Da, m-a luat pe mine în rolul principal. Și ţin mine că repetiţia din seara aceea a fost ieşirea mea din această lume şi intrarea cu capul înainte, cu mintea şi cu sufletul într-o lume a teatrului pe care după aceea am iubit-o foarte mult. Numai că, ajunsă acasă, tata m-a certat şi mi-a spus nu asta este calea şi că nu mă lasă să mă fac actriță şi că este o prostie. În Piteştiul anului 1986 teatrul exista doar la televizor, la radio şi pe scene, dar în viața adevărată nu se prea accepta această meserie, așa că a trebuit să dau la Medicină de trei ori.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce erau părinţii tăi?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Tata era ofiţer şi mama, profesoară de limba română şi de franceză. Acum sunt pensionari.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi deci ai dat la Medicină de trei ori…
CRISTINA STĂNCIULESCU: Am dat la Medicină trei ani la rând, fără să intru. Puteam să dau 33 de ani, nu aş fi intrat niciodată, pentru că eu, când văd sânge, spital, paralizez, mi-e frică şi nu aş fi putut face profesia asta. Dar pe vremea aceea să fii medic era o garanţie că urma să trăieşti mai bine, se căutau meserii dintr-astea sigure, de viitor. Însă eu nu eram făcută pentru asta.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi ce ai făcut cât stăteai acasă şi aşteptai să mai dai la anu’?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Învăţam încontinuu şi citeam încontinuu. În perioada aceea am citit cele mai multe cărţi din viaţă, cele mai multe cărți din lume. Aşa l-am cunoscut pe Paler şi aşa am reuşit să devenim prieteni, citindu-l, într-un bloc din cartierul Nordului al orașului de provincie Pitești.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum?! L-ai cunoscut pe Paler, ați fost prieteni?!
CRISTINA STĂNCIULESCU: Mă rog, asta e o altă poveste… Da. Într-o zi, tata a venit acasă cu nişte cărţi, din care am selectat doar „Un om norocos” a lui Octavian Paler şi am citit-o pe nerăsuflate. Când am terminat cartea, am luat-o de la capăt instantaneu, în acelaşi moment în care am terminat-o. Iar seara, la Europa Liberă – în aceeași seară! – am auzit un comentariu al Monicăi Lovinescu exact despre această carte. Și atunci mi-am zis că eu trebuie să îl cunosc neapărat pe acest om. Nu ştiam dacă este mort sau dacă e viu. Dacă e bătrân sau dacă e tânăr. Dacă locuieşte în Paris sau în Giurgiu. Habar nu aveam cine era, fiindcă pe vremea aia nu aveam Google! Iar eu aveam 20 de ani, ce să ştii în Piteşti despre Octavian Paler?! Ca să nu mai zic că, în vremea aia, era şi interzis.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și ai ajuns să îl cunoști, ai reușit?!
CRISTINA STĂNCIULESCU: Da, am ajuns să îl cunosc şi să ne iubim foarte tare şi să ne apreciem unul pe altul…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Iartă-mă, trebuie să îmi povesteşti de la început!
CRISTINA STĂNCIULESCU: M-ai întrebat ce făceam așteptând să mai dau examen o dată la Medicină… Învăţăm, citeam şi veneam la București, la meditaţii la fizică. Trebuia să faci meditații neapărat, pentru că examenele pe vremea aia la Medicină erau cumplite, erau zeci de candidați pe un loc, ceva îngrozitor! Şi, venită în București pentru meditații, am trecut la un moment dat pe Calea Victoriei şi m-am uitat în stânga, ţin minte, eram pe-un trotuar, şi am întrebat: „ce e clădirea asta?” Eram cu nişte prieteni, iar eu nu ştiam Bucureştiul deloc. Și cineva mi-a spus: „este Uniunea Scriitorilor”.Trecusem pe lângă multe clădiri, dar nu cerusem niciodată detalii… Și atunci am zis: „aaa, eu trebuie să mă opresc, pentru că am pe cineva de cunoscut aici.” Era sâmbătă la ora 12, nu era nimeni acolo, dar, în capul meu, eu credeam că, la Uniunea Scriitorilor, scriitorii chiar stau şi muncesc tot timpul, că ei chiar locuiesc acolo, adică, dacă tot e o uniune, păi să fie o uniune!… (râde) Şi am intrat şi bineînţeles că nu am găsit pe nimeni, era doar un domn acolo care m-a întrebat ce caut. Și i-am spus că îl caut pe Octavian Paler. S-a uitat aşa la mine şi mi-a zis: „Dar dvs. ştiţi câţi ani are?!” Deodată, căpătam o primă informaţie despre el. Și am zis: „Nu… Câţi ani are?” „62”. „V-am întrebat eu câţi ani are?! Nu mă interesează vârsta” – am zis eu, bucuroasă fiind că am descoperit o informaţie, că trăieşte, că are 62 de ani şi că cineva îl cunoaşte, deci locuieşte în Bucureşti. Dintr-o dată, cu o singură informație, mi-am redus căutarea de la planetă la două străzi. Şi a continuat la mişto: „Scrieţi-i o scrisoare!”. L-am întrebat dacă o va primi și dacă îmi va răspunde. Omul, ironic, a răspuns: „Firește”. Dar nu am priceput ironia și am plecat acasă cu un singur gând. Să îi scriu. Am luat trenul din Gara de Nord, m-am dus în Piteşti, am ajuns acasă, i-am scris o scrisoare și i-am trimis-o pe adresa Uniunii Scriitorilor. M-am uitat după aceea în fiecare zi în cutia poştală! Și culmea, ce să vezi, nu îmi răspundea!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Totuși, l-ai cunoscut, ce ai făcut?!
CRISTINA STĂNCIULESCU: Am ajuns urmatoarea sâmbătă din nou la meditaţii, am ieşit din bloc, am ajuns din nou în față la Uniunea Scriitorilor, am intrat din nou în curte, iar acolo era… o nuntă! Dar era un cuplu acolo în curte, nişte oameni foarte în vârstă şi foarte frumoşi, iar eu, fireşte, m-am dus, ca orice cetăţean hotărât, la uşa de la intrare, am început să trag de clanţă. Evident că era uşa închisă. „Ce căutaţi aici?”, m-a întrebat doamna contrariată, iar eu am răspuns: „Pe domnul Paler! Trebuie neapărat să dau de el, că i-am scris o scrisoare şi nu mi-a răspuns, iar eu am ceva să îi zic, ceva foarte important!” Şi probabil că eram foarte convingătoare, fiindcă doamna a zis: „Uitaţi, eu am o verişoară care are numărul lui de telefon. Vă dau numărul ei şi o sunaţi și poate vi-l dă.” Am ajuns în Piteşti şi, de sâmbătă de la ora 4, până luni dimineaţă la ora 12 am sunat şi nu a răspuns nimeni, că era weekend . Numai că în capul meu termenul de weekend nu exista, noi în Piteşti nu aveam weekend, aveam zile. Şi abia luni la 12, pe 20 iunie 1987, mi-a răspuns o doamnă. Şi i-am spus că sunt Cristina Pascu (așa mă numeam pe vremea aceea) şi că aş dori foarte mult numărul domnului Octavian Paler, pentru că am ceva important să îi spun. Ea m-a crezut și mi-a dat numărul de telefon. Iar eu am închis telefonul cu ea, apoi am ridicat din nou receptorul, am format, mi-a răspuns un domn şi am zis: „Bună ziua… Domnul Paler?” „Da”. Eu am continuat: „Sunt Cristina Pascu”. Şi el a zis: „Ce ciudat… Ştiţi ce făceam în acest moment?!”… „Nu”. „Vă răspundeam la scrisoare.”
Marea Dragoste/revistatango.ro: Să știi că mie mi-a stat inima în loc, acum!
CRISTINA STĂNCIULESCU: Şi mie, atunci. Mi-a trimis acel răspuns şi din acel moment au urmat câteva luni în care eu – pe vremea lui Ceauşescu, să ne înţelegem, când a suna la Bucureşti era ca şi cum ai suna acum în Canada, costa enorm – am început să îl sun şi să vorbim câte o jumătate de oră sau o oră în fiecare zi. Părinţii mei erau disperaţi, plăteau la telefon sume exorbitante, dar niciodată nu m-au întrebat cu cine şi ce s-a întâmplat. Şi am început să citesc cărţi pe care el mi le indica la telefon și să vorbim despre ele.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar ce i-ai spus, totuși, despre tine, cu ce i-ai captat atenţia?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Nu mai ştiu… La început i-am spus ce am înţeles eu dintr-un „Om Norocos”, i-am demontat vreo două fraze, i-am spus vreo câteva idei… Acum nu mai ştiu, dar i-am spus eu ceva, dacă a contat pentru el. Pe mine cartea aia m-a traversat, într-un fel, mi-a răspuns mie personal la ceva atunci, şi cred că i-am transmis acest lucru. Iar după aceea am început să îi scriu foarte multe scrisori. Foarte multe.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi erai şi îndrăgostită de el…
CRISTINA STĂNCIULESCU: Nu, încă nu, dar urma să fiu… Se construia acolo o poveste… Am vorbit la telefon luni de zile, luni de zile şi, la un moment dat, m-a întrebat dacă nu aș vrea să ne şi vedem. Şi eu am zis că aș vrea…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Vă tutuiaţi?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Da, ne tutuiam, mi-a cerut să îi spun pe nume.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi cum îi spuneai?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Octav. L-am întrebat: „Cum îţi spune toată lumea?” „Tavi sau Octavian”, mi-a zis el… „Eu am să îţi spun Octav”, am decis.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum a fost când v-ați văzut?
CRISTINA STĂNCIULESCU: El mi s-a descris așa: „mă vei recunoaște, eu sunt bătrân și chel.” (râde)… Mi-a dat și un loc de întâlnire: în față la Ateneu, de-o parte sau alta a statuii lui Eminescu, într-o duminică după amiază (!) A fost în maniera tipică a lui Octav. Duminică la prânz, toamna, în faţă la Ateneu, erau sute de persoane, sute. Mai întâi, am văzut un domn în dreapta statuii, pe o bancă şi m-am aşezat lângă el şi am zis că, dacă e el, mă recunoaşte. Şi el a pus, aşa, mâna pe mine, şi atunci mi-am dat seama repede că nu e Paler. Mi-am rotit ochii din nou și vizavi, peste alee, am văzut un domn care semăna cu descrierea făcută şi m-am dus spre el. Iar el m-a întrebat: „Cristina?”… Şi s-a ridicat şi am început să mergem împreună. Şi am mers pe toate bulevardele din centrul Bucureştiului, zece ore, timp în care am vorbit despre toate cărţile din lume, despre toate poveştile din lume, despre tot ce trăia el în Bucureşti, despre mine, despre el, Dumnezeu ştie despre ce… Când am plecat acasă, am luat trenul, simțeam că s-a întâmplat ceva incredibil. Şi am rămas în această legătură, literară, ca să zic aşa…
Marea Dragoste/revistatango.ro: De ce doar literară?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Pentru că el mi-a spus la un moment dat, după o vreme: „urăsc bărbaţii bătrâni, care se leagă de femei tinere. Mă simt ca un Romeo bătrân care vrea o Julieta tânără. Eu nu vreau să trăiesc asta, şi nici ţie nu vreau să îţi fac așa ceva”. Şi a mai spus: „Dacă am trăi atemporal şi am avea o cameră pe Lună, acolo ne-am întâlni, dar în viaţa reală nu se va întâmpla asta niciodată! Vei rămâne o femeie pe care o iubesc şi pe care o voi iubi mereu, dar nu vreau să avem o relaţie de bărbat-femeie, vreau să avem o relaţie de dincolo de realitate, o relaţie prin cărţi.”
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și ai acceptat acest refuz?! Eu recunosc că nu aș fi acceptat, în tinerețe…
CRISTINA STĂNCIULESCU: Nu am avut de ales. Am suferit enorm şi mulţi ani, foarte mulţi ani, nu am înţeles de ce a făcut asta, dar i-am respectat decizia. Nu am înţeles de ce atâta duritate, de ce atâta hotărâre din asta atât de răvăşitoare şi atât de puternică. Oricum omul acesta mi-a rămas în minte și mulţi ani, cred că măcar vreo zece, înainte să adorm, în fiecare seară, spuneam (ajunsese un reflex) în gând doar „Octav”. Atât.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum a continuat relația?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Mă întâlneam cu el o dată pe lună… Veneam cu trenul, făceam trei ore de la Piteşti, iar el îmi aducea cărţi, pe care trebuia să i le restitui luna următoare cu comentariile mele, pe care mi le corecta cu roşu. M-a învăţat enorm în perioada aia. M-a învăţat că „a gândi corect” e mai dificil decât „a gândi bine”. M-a învăţat cum să înţeleg oamenii. M-a învăţat cine sunt eu. M-a învăţat să descopăr ce vreau eu să fac. M-a învăţat foarte multe lucruri despre mine… Mă plimba cu barca prin parcul Carol şi îmi recita poeme în latină… Îmi spunea că iubeşte vara atât de mult, încât ar vrea fie o şopârlă care să zacă la soare pe pietrele de lângă lac…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar după ce ai venit în București, la facultate?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Am venit studentă la Chimie, am renunțat la Medicină, pentru că, din trei examene, două erau aceleași la admiterea la Chimie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi ce s-a întâmplat cu relaţia asta?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Am mers mai departe, eu am devenit studentă și am continuat să ne vedem. Câteodată avea nevoie de bani, căci era interzis în perioada aia – iar eu vindeam cafea în cămin vrând să îl ajut, dar el a zis: „Nu, nu vreau să faci asta pentru mine!” Eu am insistat mult, iar el mi-a spus: „Nu-i nevoie să faci nimic pentru mine, totul e în regulă!” Și nu i-a luat… Iar în decembrie ’89 m-a sunat şi mi-a zis: „Ţi-am dat telefon să îţi spun că te iubesc. Este primul telefon pe care îl dau ca om liber!” Şi asta mi s-a părut chiar extraordinar…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Soţia lui trăia atunci sau murise ?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Soţia lui trăia, dar nu erau împreună. Erau căsătoriţi, locuiau în casa din Eroilor, erau prieteni, dar relaţia lor nu mai exista, între ei nu mai era nimic. Decât un copil, pe care îl iubeau amândoi, pe Alexandru, pe care eu nu l-am cunoscut niciodată. L-am văzut la înmormântarea lui Octav și apoi l-am sunat, la un moment dat, să îl întreb dacă nu cumva, întâmplător, a găsit nişte scrisori, vreo 500 de scrisori, de la una, Cristina Pascu… Le voiam înapoi. A fost destul de dur şi mi-a zis să nu îl mai sun niciodată, că nu ştie nimic, nu vrea să ştie nimic…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum s-a terminat relația?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Eu, mândră fiind de această relaţie, am povestit unele lucruri despre ea… Am vorbit unor prieteni despre faptul că îl cunosc şi că învăţ de la el, iar ei cunoşteau o profesoară de desen din Piteşti, una foarte tare, renumită, artistă locală, și au povestit la rândul lor… Când ea a auzit că sunt cu Octav într-o relaţie, neştiind natura relaţiei, a presupus-o şi i-a scris o scrisoare jignitoare. Atunci el, ca orice Rac sensibil, s-a dat înapoi şi a zis: „nu mai vreau să ne vedem!” L-a jignit foarte tare acea scrisoare. Atunci n-am înţeles de ce femeia aceea a scris-o, abia mai târziu am aflat că ea de fapt îl iubise în tinereţe şi nu fusese nimic între ei, iar acum era geloasă pe mine… După aceea mai vorbeam la telefon, îl mai întrebam despre cărţi, îl mai întrebam despre cum să judec lucrurile, dar se stinsese cumva ceea ce era între noi… Știi cum e, când cineva nu poate să mai facă diferenţa între pasiune şi celelalte poveşti frumoase care pot exista într-o relaţie, e o magie care se duce, e ceva ce nu se mai poate recupera. Eu l-am urmărit în continuare, l-am avut și invitat la emisiuni, dar îmi era teamă să mai deschid subiectul. I-am explicat atunci ce s-a întâmplat în Piteşti, ce a fost cu acea scrisoare, dar el avea o problemă cu vârsta, iar scrisoarea l-a jignit în legătură cu vârsta lui şi vârsta mea. Femeia aceea nu știa că noi nu aveam decât o relaţie în zona cuvintelor, în zona poveştilor, a cărţilor… Şi probabil că eu iubeam atât de mult lumea asta pe care el mi-a deschis-o prin cărţi, încât l-am asociat cu această lume. Fiind el furnizorul de poveşti, pe el l-am încărcat cu toată frumuseţea lumii ale cărei porți el mi le deschisese. Poate în realitate nici nu era aşa… Poate a fost doar o iubire de fată tânără… Nici nu mai ştiu…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Da, dar el pe tine te-a iubit pentru tot ceea ce erai tu! Tu nu îi deschideai lui lumi de poveşti şi de cărţi, nu îl învăţai nimic, erai doar tu cu frumuseţea sufletului tău şi a tinereţii tale…
CRISTINA STĂNCIULESCU: Poate asta l-a și speriat şi l-a îndepărtat, nu ştiu, nu pot să îmi explic. Eram într-o dimensiune paralelă cu viaţa lui din realitate. Eu eram o cometă care mai trecea din când în când, frumoasă. El o aprecia, o iubea, dar nu o oprea… I-am scris ceva despre Eugene Ionesco, la un moment dat, şi el m-a întrebat într-o zi dacă poate să folosească nişte idei din scrisorile mele în textele sale. Îţi dai seama că pentru mine asta a însemnat tot. Pe urmă lucrurile au început să se dilueze. S-a implicat mult în comentariul politic, era furios pe Iliescu, apoi pe Băsescu sau cine a mai fost… Şi l-au acaparat, şi toată furia aia pe care o avea în el, după aia am văzut-o, furia legată de vârstă, de trecerea timpului, de Dumnezeu, de toate, s-a concentrat pe zona politică, a făcut chiar un accident vascular într-o emisiune. Nu ştia să despartă apele…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Când a murit, cum ai primit vestea?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Am plâns…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum ai aflat, îţi aminteşti ?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Nu, nu îmi amintesc exact. Cred că din media am aflat, nu mai ştiu, mi-am spus: ştiam că se va întâmpla asta, mă pregătisem demult pentru asta, mental. Și mi-am reamintit tot ce am trăit şi am luat tot ce a fost frumos. M-a marcat foarte mult omul ăsta pe mine, foarte mult!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cred, ne-a marcat pe noi, cei care nu l-am întâlnit decât în cărți… Cum ți-ai revenit, cum a mers viața ta mai departe, cum a venit iar dragostea?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Cât timp ai la dispoziție?! (râde) În anii aceia când am stat acasă şi am dat la Medicină, până să îl cunosc pe Octav, am cunoscut un băiat, pe Mihail. M-am dus la un Revelion și acolo am văzut un tânăr frumos, interesant care m-a văzut şi el pe mine. M-a invitat la dans la 11 noaptea şi ne-am mai despărţit la 5 dimineaţa. Ne-am îndrăgostit fulgerător. Şi am început să ne iubim foarte tare, iubire din aia de liceu, de adolescență… Relaţiile pe vremea lui Ceauşescu erau foarte delicate, adică ideea de apropiere sau de sex nici nu exista, era ceva din categoria: „Mamă, ai grijă ce faci, că s-ar putea – Doamne fereşte! să rămâi însărcinată”. Însărcinatul era întotdeauna legat de „Doamne fereşte!”. Copiii erau o pedeapsă, erau un fapt cumplit, pentru că te opreau din lucruri, pentru că te opreau din viaţă, lumea te ostraciza dacă făceai copii și nu erai căsătorită şi aşa am crescut. Și atunci, în afară de un sărut și o ţinere de mână, nu mai exista altceva. Noi ne-am îndrăgostit fulgerător, dar când am plecat eu la facultate, ne-am despărţit şi am crezut că e un capitol încheiat. Intrase şi Octav în viața mea, iar el rămânea cumva în spate, credeam că asta a fost.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și ai rămas în București și Mihail la Pitești!
CRISTINA STĂNCIULESCU: Da, dar Mihail a venit și el apoi în Bucureşti, mult mai târziu, după această poveste. Și un prieten comun i-a spus: vezi că Cristina e la Radio Total, şi o poţi găsi acolo, dacă te mai pasionează subiectul. El a ascultat radioul, m-a sunat şi ne-am întâlnit, am reluat cumva relaţia, dar a fost o relaţie de scurtă durată, nu mai ţin minte de ce, dar cred că eu nu prea stăteam pe acasă, eram tot timpul în radio, nu mă interesa nimic. După aceea el a mai încercat să revină în viaţa mea şi iar am fost împreună o vreme. Ţin minte, din toată această perioadă, că era singurul om care mă făcea să râd şi care îmi dădea un fel de echilibru. Şi la un moment dat, când aveam eu 32 de ani (eram în 1999) m-am uitat odată în oglindă şi am zis: ce am eu de gând să fac cu viaţa mea? Eu nu sunt asta! Făceam emisiuni de noapte, de zi, de dimineaţă, eram tot timpul în radio, noaptea mergeam în Club A, dimineaţa eram în Regie, seara eram nu ştiu pe unde, nu stăteam niciodată într-un pat, să dorm şi eu ca un om normal, sănătos la minte, dădeam examene, mă duceam la facultăţi, aveam două sesiuni, la Litere (intrasem între timp și acolo) și la Chimie, trăiam într-o devălmăşie totală. Și, la un moment dat, m-am oprit şi mi-am zis: „Trebuie să fac ceva! Să mă liniştesc!” Şi atunci el a apărut din nou şi mi-a zis: „Uite, eu mă tot chinui să îmi demonstrez că tu nu eşti femeia vieţii mele, dar trebuie să îţi spun că tu eşti femeia vieţii mele!”
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și tu cum ai răspuns?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Eu, ca orice om care lucrează în presă (râde) i-am dat un deadline şi i-am zis: „dacă până în prima duminică a lui 2000 nu te hotărăşti ce vrei să facem, eu propun să rămânem doar prieteni”… Şi în prima duminică a lui 2000 a venit la ora 4 cu două valize şi nu a mai plecat niciodată. Ne-am căsătorit şi suntem împreună de 17 ani, avem un copil şi ne iubim mai mult decât pot să îţi explic… A fost o relaţie care a crescut. Noi nu ne-am gândit prea mult dacă ne iubim sau dacă ar trebui să facem nişte gesturi pentru a fi împreună, pentru că noi am fost meant to be. Oricât ne-am îndepărtat, oricât ne-am abandonat, şi el pe mine, şi eu pe el, viaţa, într-un fel, ne-a tot intersectat drumurile, până când am fost împreună.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi eşti măritată şi acum cu el, deci eşti măritată cu primul tău iubit?!
CRISTINA STĂNCIULESCU: Da!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Incredibil! Dar porţi numele primului soț…
CRISTINA STĂNCIULESCU: Asta e altă poveste… Da, a existat și un prim soț, Stănciulescu, pentru vreo 10 luni… Port numele lui public, pentru că în acte sunt Seidner. Mi l-am luat, cel de Stănciulescu, fiindcă la Radio Total eram o vreme două Cristine Pascu și trebuia să facă una diferența. Și am făcut-o eu. Seidner, numele pe care îl am în acte e un nume pe care nu îl poate pronunţa nimeni, pentru că Mihail e sas, din Cluj, are nume de neamţ şi în sudul ţării nu îl spune nimeni corect. Și decât să îmi spună toată lumea Zaibăr, Șnaidăr, sau mai știu eu cum, am rămas Stănciulescu, pentru că în presă oricum am început aşa.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Când v-ați căsătorit, cum a fost?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Ne-am căsătorit la Bruxelles, la ambasada României de acolo, pentru că sora lui este plecată din țară și pentru că ea și soțul ei locuiau acolo, ne-am dus în Belgia să ne căsătorim, ca să fie şi ei de faţă.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi au mers bine lucrurile, după ce v-aţi căsătorit ?
CRISTINA STĂNCIULESCU: A mers natural. Eu simțeam că pe fiecare dintre noi ne mână o forță de la spate… Dumnezeu ne-a luat şi ne-a pus împreună şi a zis: voi aşa trebuie să staţi! Noi tot refuzam ideea asta… După ce ne-am căsătorit ne-a întrebat bunicul meu care era preot călugăr la Mănăstirea Curtea de Argeş: „V-aţi căsătorit?”„Da, ne-am căsătorit!”, am zis eu. „La ce biserică?” „Nu la biserică, ne-am căsătorit la Bruxelles.” „Deci nu v-aţi căsătorit, din punctul meu de vedere. Veniți la mine când vă căsătoriți!”, a zis bunicul… Și asta mi-a rămas în minte, dar noi nu puneam preț pe chestia asta. Am plecat în luna de miere şi am avut un vis foarte straniu, şi acest vis mi-a ţinut viaţa, fiindcă era venit de dincolo de mine. Mă plimbam pe străzile unui oraş cam ca Braşovul şi am ajuns în faţa unei biserici care semăna cu Biserica Neagră, afumată de vreme, dar nu cu energie negativă, ci cu o energie foarte puternică. Și am intrat în ea şi undeva în dreapta erau nişte scări. Am urcat şi am ajuns în podul bisericii şi acolo un bătrân care avea părul foarte bogat, alb, cu barbă, îmbrăcat în negru, dar nu ca un preot, mai mult ca un lucrător, era înconjurat de multe cutii şi cufere. Și s-a uitat la mine destul de sever și din cap mi-a arătat direcţia: du-te acolo! Și m-am dus „acolo” şi dintr-un maldăr de mii cutii am ales una şi când am deschis-o, înăuntru erau două verighete cu numele noastre pe ele. Abia după mulţi ani, mi-am dat seama că era un mesaj: nu mai face pe deşteapta, ăsta e omul cu care vei face casă, ăsta e omul tău, iar tu, aşa zurlie cum ești tu, ești femeia lui! Şi am înţeles ceva din această căsnicie şi înțeleg asta până în ziua de astăzi. Iubirea noastră în timp a crescut, la noi a fost o căsnicie în care ne-am descoperit, ne-am iubit şi ne-am înţeles în fiecare zi mai mult decât în ziua anterioară. Şi am devenit unul mai bun datorită celuilalt. Exact cum spunea părintele Galeriu, în căsnicie îl faci pe celălalt scară pentru a fi mai bun. Căsnicia asta este de fapt o treaptă a celuilalt către mai sus.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi copilul când a venit?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Copilul a apărut în 2006. Bunicul meu a murit în 2005. Și când a murit el, am rămas eu însărcinată. A înverzit un fir de busuiosc ofilit dintr-un pahar cu aghiazmă. În ziua în care i-am spus soţului meu că sunt însărcinată el a zis: „acum îmi explic”… În paharul cu aghiazmă, busuiocul ăla înverzise deodată în sute de frunzuliţe verzi, care au inundat paharul. Am luat busuiocul şi l-am pus într-un ghiveci şi a rezistat așa, verde, ani de zile… Iar cumnata mea a rămas și ea însărcinată în acelaşi timp. Și eu, şi fratele meu avem băieţi de aceeaşi vârstă…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce nume i-ai pus băiatului tău?
CRISTINA STĂNCIULESCU: Bunicul era Teodosie, se numise Traian, dar ca nume de călugăr a fost Teodosie. Eu am vrut toată sarcina mea să îl numesc pe copil Vladimir, dar, cu o zi înainte să nasc, când eram în spital, a venit Mihail la mine şi mi-a spus: „Cristina, ştii că m-am gândit că ar trebui să îi punem numele Theodor. Odată pentru că este un cadou din partea lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, pentru că îl pomenim în felul ăsta pe bunicul tău. Şi atunci eu, care sunt încăpăţânată și spun tot timpul „Nu”, am zis, neașteptat de cuminte: „cred că e cea mai bună idee!”
