fbpx

Angelica Lambru – Cinci zeite pentru o singura mare

de

Motto: “Uite, Mami, Iza e un Cupidon mititel!”

Mi-ai fost atat de aproape, Doamna, incat si-acum caut cuvinte printre urmele tale, sa i le pun verii in paharul cu serbet, ca sa le topeasca in cerul gurii. Cu tine incepe plecarea, si intoarcerea, tot cu tine incepe.

E o scrisoare facuta din petice colorate, rupta din zile nauce de vara, croita din frici indopate cu nesomn, scaldata in timpul mistificat al amintirii. Ma gandisem, la inceput, priceputa cum ma stii la tricotat, sa-ti fac o plapumioara pentru odihna serilor reci de toamna, dar m-am razgandit: va fi aurie ca lumina de august, matasoasa ca unda apusului, cand coboara peste Marea Miá.

Am pacate grele, Doamna. Bunaoara, imi plac filmele indiene si n-as vrea sa plec din aceasta lume fara sa fi imbracat macar o data, o sari. Sa-mi fac si benghi in frunte (sa ma ierte Shiva…), iar peste parul scurt si lesinat sa-mi pun un val matasos, ca sa nu mi se cunoasca bretonul. Am, in schimb, o fata cu ochii mari si negri ca pana de lastun, cu parul lung, intunecat si cu o alunita rasarita fin chiar intre sprancene, pe care si-ar dori-o, pentru ele, papusile cu gatul mladios de la Bollywood. M-am minunat intotdeauna cum de Occidentul nu a stiut sa exploateze uriasa mina de culoare si feminitate hindusa. Uite, chiar acum, cand iti scriu, la un post national de televiziune, un amorez tomnatic isi flutura membrele superioare cantand: “Mereu exista o prima data / Si mereu o data viitoare” Asta poate parea o stupizenie, chiar este, dar in context, are iz de cugetare adanca. Oricum, “Si Dunarea a fost parau la izvoare”…

Din copilarie mi se trage. Ii sunt risipite oscioarele albe pe dealurile unui orasel de var, de pe malul Dunarii. Am sange incapatanat si amestecat, trezit la viata de filme indiene, vazute in gradini de vara, printre tantari, fluturi de noapte si valuri de coji de seminte. Vedeam aproape seara de seara, aceleasi filme, caci “mereu exista o data viitoare”. Ne intorceam, apoi, amandoua, acasa, pe strazi intunecate, luminate doar de florile de regina-noptii. Erau filme indiene care m-au otravit pe vecie cu veninul iubirilor coplesitoare, si cu credinta nestramutata in finalurile fericite. Si-acum pot sa-ti fredonez cateva masuri din Lantul Amintirilor. Intre lumina Dunarii si apele lunii, Podul da un Sens Simplu existentei mele, cu un tipat fierbinte de locomotiva.

Zeita despre care vreau sa-ti vorbesc, acum, in preajma plecarii, e dulce si neobisnuita. Are o voce facuta sa legene mari iubiri, fericit e cel caruia ii spune “Iubitule”, norocosi sunt copiii alintati cu “Puiule”. Numai ea stie sa scoata aceste cuvinte din zona minata a cliseului. Daca nu ma crezi, ascult-o cerandu-i ceva, orice, sotului ei. O asemenea voce, o asemenea intonatie nu pot fi tratate cu refuz. Pentru caldura ei imperioasa iti lasi balta toate interesele, iti spun eu! Caci nu se daruieste cu jumatati de masura. Sa-i facem deci, dreptate si sa nu o amagim cu tonalitati neutre, alunecoase, lase.

Ea este o zeitate a cartilor crezute pe cuvant. Traieste cu uluitoare sinceritate si o marturiseste cu patima unei Diana Slavu, printr-un fel de miscare à rebours, care are darul sa-i invie cartile de capatai. Ea indeplineste dorinte firesc, asa cum destupa o sticla cu vin rosu, seara, sau pune ispititor, pe masa, o Cutie Mare de Inghetata. (Pacatele mele!) In Olimpul ei este cald si bine, doar cu somn si odihna ii este datoare lumea, iti vine sa o trimiti la culcare, sa tragi storurile in dormitorul ei si sa inchizi usurel usa dupa tine, asezandu-te pe prag, ca sa o veghezi. Ca un Calut Fermecat, are nevoie de un somn bun, vindecator, limpezitor, sa se poata scutura si porni mai departe. Pe pragul ei ma vei gasi in ultimele zile ale lui august, ca un Cerber invizibil (dar cu atat mai periculos!).

Varstele se schimba, zeitele raman. Daca cei care le intalnesc sau traiesc langa ele nu le recunosc, e treaba lor. Orbirea lor. Pierderea lor. Pluteste arcul sprancenelor fine si zambetul fermecator al Zeitei mele, peste vara aceasta scoasa din cartea lui Lewis Carroll.

“Mainile tale pleaca o data cu vara,
pleaca fluid ca doi cocori cu ciocul deschis
pana nu se mai vad…” (Nina Cassian)

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.