Este pictoriță, desenatoare, prozatoare, poetă, este un suflet ales și nobil care își împrăștie lumina pretutindeni. Trăiește la malul Mării Negre, lângă vechiul Callatis și, ce minune, poartă în numele său de artistă răsunetul acelor locuri. Luisiana Calaidjoglu a decis să-și semneze operele clădite din culori, cuvinte și emoții cu numele Luiza Cala, cuprinzând un univers întreg în semnătura și în privirea ei – ambele inconfundabile.
Fotografii de Paul Buciuta
Marea Dragoste- revistatango.ro: Din ce familie proveniți și ce anume credeți că v-a direcționat către artă? Pe cine moșteniți?
Luiza Cala: Sunt ultima dintr-un neam vechi! Acest lucru a făcut să adun în mine calități și defecte, sânge calm, dar și năvalnic. Mama s-a născut în Basarabia, dintr-o mamă germană și un tată basarabean, tata era oltean mândru de graiul său, grai la care nu a renunțat niciodată. La școală nu vorbea oltenește, acasă se alinta cu perfectul simplu al străbunilor. Eu aveam șase luni atunci când am venit în Dobrogea, odată cu transferul tatei. Părinții mei au fost profesori. Familia mamei, pe partea germană, a avut generații de ingineri, constructori de drumuri și poduri, bunicul matern era neșcolit, dar nespus de frumos. Bunica a fugit cu el și l-a adorat toată viața. Așa sunt femeile neamului meu, iubitoare! Pe linie paternă au fost profesori și medici. Printre ei, s-a rătăcit și Dumitru Ghiață, pictorul, văr primar cu tata. Familia nu s-a mândrit cu el la început. Nu știu de unde am moștenit talentul. Mama, deși făcuse horticultura, avea un talent special la desen. Lucra acuarele atunci când găsea timp. Eu nu am avut o copilărie clasică, nu m-am jucat cu copiii, nu am fost la grădiniță. Mama mă lua la clasă cu ea. Acolo toți elevii ei, elevi de liceu, făceau ce doream eu, că doar eram fiica directorului. De copiii de vârsta mea mă temeam, ei nu știau că sunt fiica directorului, ei își permiteau libertatea de a mă trata ca pe un egal al lor și asta mă speria. Nu m-au putut convinge nicicum să merg la grădiniță.
Marea Dragoste- revistatango.ro: Când anume în copilărie sau adolescență ați știut că acesta vă este drumul în viață?
Luiza Cala: Parcă nu am avut un început în artă, așa cum spunea un critic de artă despre mine! Am măzgălit mereu și am împerecheat cuvinte pentru mama, de 8 Martie, ca orice copil. O mătușă a păstrat o iconiță cu Maica Domnului făcută de mine la opt ani. Am fost surprinsă la vederea ei. Poezii am scris mereu, am iubit compunerile pe care le primeam ca temă pentru acasă. Am venit pe lumea asta ca să mă tot mir de frumusețea ei și să plec în altele pentru a povesti despre ea. Călătoriile mele au părut privitorilor visare, eu mă îmbogățeam sufletește de fiecare dată, trăiam la cote maxime, aveam voie să rostesc nepermisul, să înfăptuiesc imposibilul. Eram mai acasă în celelalte lumi decât în aceasta în care eram constrânsă să mă limitez la putința zămislirii-mi în carne. Încorsetarea, de orice fel, nu mi-a fost prietenă. Sunt un spirit liber și mă supun convențiilor pentru că trebuie, nu pentru că așa gândesc și doresc.
Nu aș fi putut să am o muncă de birou, de șantier, cu program fix, rigid. Biroul meu era Universul, aveam nevoie de liniște ca să-mi fac temele. Doar o profesie artistică mi se potrivea. Mă simt bine cu mine și imaginația mea care zboară neobosit dinspre culori spre cuvinte și invers. În general, în lumea noastră eu absorb cu nesaț, ca un burete, abia în lumea mea sedimentez, cataloghez și învăț cum se trăiește pe Terra. Oh, mai am multe de învățat și nu știu cât timp mai am! Oamenilor li se pare că sunt singură în turnul meu, dar este așa un zumzet permanent acolo, sunt nespus de multe personaje, evenimente. Despre unele povestesc prietenilor în vernisaje, lansări de carte, în cadrul Serilor Cala-tiene. Altele rămân pentru viețile care vor veni sau pentru alte lumi…
Marea Dragoste- revistatango.ro: Cum au mers lucrurile în viața personală în paralel cu achizițiile carierei?
Luiza Cala: Am fost mereu norocoasă, ursitoarele au fost generoase cu mine. Viața mea a fost frumoasă, interesantă, dar nu ușoară. Am fost căsătorită douăzeci și nouă de ani cu un bărbat altfel, un Leu adevărat alături de care nu m-am plictisit nici măcar o clipă. Am văzut lumea, am iubit și suferit, am simțit că trăiesc permanent. Toate s-au sfârșit în ziua în care, pe neanunțate, soțul meu a plecat, la doar 55 de ani. El era cel care, la moartea mamei, șase ani mai devreme, ultima din neamul meu care a plecat, mi-a spus atunci când am simțit că sunt personificarea singurătății în lume: nu ești singură, mă ai pe mine! Aveam cincizeci de ani atunci când am rămas doar cu doi căței și o pisică. Tot norocul meu de până atunci s-a transformat într-un handicap. Am rămas cu mari probleme, dar sunt semn de aer, mă adaptez ușor, până și la greu. În ciuda faptului că ador magicul, misterul, am trăit mereu organizat și asta m-a ajutat mult. Am înțeles că tot ce mi se întâmplă trebuie luat ca lecție de viață, că sunt lucruri pe care nu le experimentasem, în panoplia vieții mele erau trăiri lipsă. Am încercat să survolez cu demnitate toate privațiunile și, cu ajutorul pe care l-am primit constant de sus, am rezolvat problemele, m-am reinventat, am crescut, nu am abandonat calea dreaptă, chit că a fost cea mai grea, am câștigat. În ultimul concediu petrecut cu soțul meu în Grecia, l-am anunțat că vreau să fac o pauză de pictat, să scriu iar (abandonasem scrisul atunci când ne-am căsătorit). Eram în insula Chios, misterioasa insula a masticăi, în locul unde se spune că Homer își educa elevii, la Daskalopetra. Ca de obicei, s-a bucurat și mi-a promis tot ajutorul, cu condiția să nu abandonez pictura. Era fericit să-mi împlinească orice dorință și se bucura nespus de succesele mele. Cred că el a fost mai mândru decât mine atunci când am primit medalia de aur la concursul internațional de pictură, la Cannes, în 2007. Rămasă singură, șase luni nu am putut atinge pensulele, dar supărările și durerile din interioarele mele aveau nevoie să iasă. Marea și PC-ul mi-au fost aproape. Am scris fără a putea publica până în 2017 când “o frumoasă întâmplare” m-a scos la rampă. Am deja patru cărți publicate și două în pregătire pentru editură. (2017-Uneori, consum bărbați tineri la micul dejun, Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2018-Desculț prin Rai, Editura Grinta, Cluj, 2019- Frenezii de împrumut, Editura Detectiv literar, București, 2019-Lumea celor 88 de curcubeie (Perechea infinită), Editura Inspirescu, Satu-Mare.) Acum m-am liniștit și aștept să-mi iau revanșa asupra destinului, așa cum mi-a profețit cineva. Mai am multe de spus acestei lumi, lume pe care o iubesc, și sper să mi se permită!
Marea Dragoste- revistatango.ro: Ce iubiri pământene ați trăit și trăiți?
Luiza Cala: Iubesc mult, permanent, permis și nepermis; nu știu să trăiesc fără iubire! Sunt plămădită din iubire și dăruiesc iubire și cui o merită, și cui nu o merită. Cu fiecare dăruire a mea eu sunt mai bogată. Sunt o femeie care știe să facă un bărbat fericit atunci când el îi asigură liniștea sufletească și care poate să nefericească pe cei care se joacă cu sufletul ei. Mă dăruiesc total, fără rezerve, iar retragerile mele sunt cu profit, iau bucăți mari din sufletele lor, las goluri ce nu pot fi umplute. Eu am câștigat mereu în viață cu sinceritate, arătându-mi iubirea. Sunt departe de jocurile meschine care se poartă acum. Atunci când nu ofer iubirea mea unui bărbat, mă năpustesc tumultuos asupra animalelor, naturii. Vorbesc mult cu tot ce mă înconjoară, mă las frisonată de frumusețea lumii care ne-a fost dăruită. Mulțumesc mereu pentru norocul de a asculta gâlceava pescărușilor cu greierii în briza răcoroasă a mării. Sunt privilegiată să trăiesc pe malul mării, să-mi odihnesc ochii pe nemărginire!
Marea Dragoste- revistatango.ro: Locuiți acum într-o casă-muzeu aflată pe malul mării. Care este istoria acestui loc rupt de lume?
Luiza Cala: Am avut mai multe case, case pe care le-am personalizat, le-am transformat în cuibul meu. Casa aceasta trebuia sa fie doar atelier-galerie, inițial, noi locuind în casa din spate. Pentru că spațiul era generos, am adăugat un apartament pentru oaspeți și o mansardă. Când a fost gata, soțul meu a dorit să ne mutăm aici. Mulțumită unei fericite și stranii întâmplări care durează și azi, am reușit să păstrez această casă. Aici se petrec Serile Cala-tiene, seri culturale. Oameni speciali din acestă lume au trecut pe aici și au împărtășit publicului din creațiile lor.
Cala este abrevierea numelui meu de familie: Calaidjoglu. Numele antic al orașului meu era Callatis. Ce frumoasă potrivire: Cala din Callatis! Am în galerie câteva pietroaie lăsate la vedere, martor. Când am construit noi casa, în centrul orașului se lucra la canalizare și săpăturile au scos la iveală canalizarea antică(se mai întâmplă!). Am luat câteva pietre pe care le-am așezat la baza galeriei cu gândul că cei care construiseră Callatisul au nevoie să fie prezenți în gândul nostru mereu. Suntem trăitori într-un oraș în care o parte a vestigiilor vechiului Callatis au fost cumpărate de ceva întreprinzători particulari, odată cu hotelul care s-a extins peste ele și au primit autorizație de funcționare fără a li se impune să asigure vizitarea lor din exterior. Cum poate cineva să cumpere istoria noastră? Acolo exista o frumoasă galerie de artă în care am organizat expoziții cu participare internațională de excepție. Este una dintre tristețile orașului acesta, oraș care merită mai mult decât primește.
Marea Dragoste- revistatango.ro: Ce vă face să râdeți, ce vă face fericită, ce vă aduce liniștea în suflet?
Luiza Cala: Râd mult. Până și atunci când am probleme grave, mă trezesc râzând universului cu convingerea că el îmi va răspunde la fel. Funcționează! Râd soarelui din mine, râd oamenilor frumoși la suflet, râd oamenilor răi ca să-i îmbunez, râd alături de oamenii bucuroși, râd de necazurile care au trecut, râd ca să trăiesc frumos.
Fericirea mi-o construiesc cu grijă, la mine în suflet, indiferent de intemperiile exterioare. Nu pot să creez nefericită, creez doar în bucurie, fericită. Orice poate deveni cauza fericirii mele: animalele, natura, sufletele frumoase, generozitatea, măreția voluntarului, prietenia, adică valorile reale. Liniștea din suflet mi-o găsesc mai greu, aici este zarvă mare, ca la toate ființele iubitoare.
Marea Dragoste- revistatango.ro: Ce anume învățați în continuare? Ce mai studiați, ce citiți?
Luiza Cala: Toți învățăm până în ultima clipă să trăim, și tot sunt mulți repetenți la materia viață!
Privesc în jurul meu și văd multe vieți mutilate de convenții, de dorințe materiale, de ambiții deșarte, de minciună. Adevărul este simplu și frumos! Toți ne dorim să fim fericiți și toți fugim de fericirea aceea simplă, singura importantă. De curând am avut o revelație: să fiu pensionară! Ne poziționăm mereu în vâltoarea iluziilor și ne minunăm că nu avem timp să trăim, că alergăm din termen în termen fără a avea beneficii pentru suflet. Ce frumos este să faci ce dorești atunci când dorești, fără trebuie, doar în timpul bucuriei!
Marea Dragoste- revistatango.ro: Unde vă putem citi, unde vă putem vedea lucrările și unde vă putem întâlni?
Luiza Cala: Bântui printr-un univers relativ ca loc și timp, pot să vă surprind pe neașteptate! Sunt de găsit la mine în galeria-atelier, cu tablouri și cărți. Am o expoziție permanentă la Ana Hotels, în Eforie Nord. Particip la târguri și festivaluri de carte, emisiuni tv. Cel mai sigur mă găsiți pe malul mării, prietena mea. Ei îi împărtășesc și bucuriile și tristețile, ea a înlocuit familia mea pierdută, ea nu mă părăsește niciodată, mă ascultă și liniștește mereu.
Marea Dragoste- revistatango.ro: Vă mulțumesc pentru franchețe, pentru frumusețe, pentru emoție…
Luiza Cala: Și eu vă mulțumesc pentru timpul petrecut împreună și salut cititorii cu val proaspăt de la marea noastră, cu scoici și alge!
