Pe 20 iunie 2024, se lansau la Londra cărțile a două scriitoare venite dinspre Est, macedoneanca Lidija Dimkovska și scriitoarea turco-olandeză Çiler Ilhan, într-un eveniment special organizat de Biroul de Legătură al Parlamentului European în Marea Britanie și editura Istros Books fondată de editoarea Susan Curtis: Borders. Se anunța o întâlnire așezată sub supremația firească a limbii engleză care, prin traducerea cărților celor două autoare, a dat o nouă viață unor istorisiri splendide… Însă, pentru cititorii de origine română, evenimentul s-a dovedit a fi, de fapt, surprinzător, o trecere peste granițele inimii înpoi spre casă, o nouă mare regăsire a dorului intraductibil, o altă dovadă că literatura este tărâmul miracolelor. Pentru că Lidija Dimkovska, scriitoare și traducătoare mult-premiată în întreaga lume, a împărtășit publicului povestea ei de mare dragoste cu limba lui Eminescu și, cu siguranță, cu poezia necuvintelor inventate de Nichita Stănescu.
După ce i-am citit excepționalul roman Grandma Non-Oui, am rămas cu speranța că istoria fascinantă a bunicii Nedjeljka va căpăta o traducere și în limba română și se va alătura celorlalte succese editoriale ale cărților Lidijei Dimkovska care se găsesc în țara noastră (Diferență, Meta-spânzurătoare de meta-tei, O viață de rezervă și Camera ascunsă). Apoi i-am propus scriitoarei să accepte să facem un interviu în limba iubirilor noastre.
Alice Năstase Buciuta: Am participat la lansarea traducerii în engleză a romanului dumneavoastră „Grandma Non-Oui”, la Londra, și am avut uluirea și încântarea să aflu că vorbiți limba română la perfecție, după un doctorat susținut la Universitatea din București. De ce ați ales România pentru acest doctorat, cum ați luat această decizie?
Lidija Dimkovska: Eu am ales România pentru șase luni, iar România m-a ales pe mine pentru șapte ani! De fapt, nici nu a fost o alegere, ci un destin, ceva dincolo de rațiune. Căci era în anul 1994, la numai cinci ani după căderea ceaușismului în România, și nu cred că străinii visau să se ducă și, mai ales, să trăiască în România, prinsă într-o tranziție complicată, plină cu eșecuri, cu căutări de sine, cu birocrație, corupție, dezorganizare, sărăcie etc. Am terminat Facultatea de Litere la Skopje, în Macedonia, și am vrut să mă duc undeva, să mai văd lumea. Întâmplător sau nu, la ambasada României mi-au oferit o bursă de șase luni, ca să învăț limba română. Am acceptat imediat – în fiecare vară, la bunici, citeam poemele alese ale lui Nichita Stănescu, o carte nemaipomenită care aparținea unchiului meu, publicată în limbile macedoneană, engleză, franceză și română cu ocazia premiului Coroana de aur pe care Nichita Stănescu l-a primit în anul 1982 la festivalul internațional de poezie în Macedonia ”Serile poeziei de la Struga”. Anul următor, Nichita Stănescu murise deja. Dar eu citisem ani în șir poemele lui, în traducerea splendidă în limba macedoneană a lui Tasko Sarov, și primul gând când am primit bursa în România a fost că mă duc acolo de unde este el. Așa am ajuns în România. Iar acolo am primit o altă bursă, de doctorat, iar când Eugen Simion, mentorul meu, m-a întrebat despre ce va fi teza mea, bineînțeles că am ales poetica lui Nichita Stănescu. După șase luni de ”an pregătitor”, limba română a devenit pentru mine o a doua limbă ”maternă”, m-am îndrăgostit de ea pur și simplu, am început să visez în ea, totul îmi plăcea în limba română: și literatura pe care am început s-o descopăr, și muzica românească, și teatrul care, în anii 90 făcea mici revoluții pe scenele din București, mă uităm și la filme, emisiuni, dezbateri la un mic televizor alb-negru, 24 de ore trăiam cu limba română, cu cultura română, cu tot ce se întâmpla în țară. Mai ales iubeam Bucureștiul, deși nu era un oraș confortabil, deși metroul mereu era arhiplin, deși vara era fierbinte, iar iarna cu vânt și zăpezi. Dar era un oraș în care se întâmplau multe, și bune, și rele, și, mai ales, mă interesau cultura și literatura.
Anii doctoratului au fost anii cei mai intenși din viața mea – descoperirea totală a poeziei și a tot ceea ce a scris Nichita Stănescu, cercetarea tuturor textelor și cărților scrise despre literatura lui și, din păcate, constatarea că mulți critici scriau mai mult despre prietenia lor cu poetul decât despre poezia lui. Chiar în cursul doctoratului, am deschis voluntar lectoratul de limba macedoneană la Facultatea de Limbi Străine de la București, iar după un an am devenit și oficial lector, cu niște studenți foarte buni și foarte interesați de limba mea maternă. Iar tot atunci l-am cunoscut pe soțul meu, un alt entuziast față de literatura română. Așa s-a făcut că am rămas la București până în 2001, când m-am mutat în Slovenia.
Privind în urmă, cum au fost acei ani, grei, ușori, frumoși, urâți?
Lidija Dimkovska: Anii petrecuți în România au fost și grei, și frumoși. Pentru mine mutarea în România a fost începutul unei noi vieți, prima plecare de acasă, prima descoperire a lumii. Oriunde aș fi călătorit după asta, n-am mai simțit aceeași batere de inimă ca atunci când am ajuns în România. Cea mai grea a fost birocrația, comunicarea cu oamenii care decideau asupra vieții tale cotidiene, universitare etc., oamenii care așteptau ”o mică atenție” sau chiar o mare atenție de la străini ca să le rezolve ceea ce, de fapt, trebuia să fie rezolvat de la sine. Sistemul a fost dur, dar țara și cultura erau frumoase. Totul era alb sau negru, râs și plâns, însă era un paradis pentru creație, pentru scris. În anii petrecuți în România scrisul meu s-a schimbat complet, eu cred că spre bine, și datorez asta vieții dure din România, care avea, totuși, multe zile frumoase și unice. N-am avut impresia că stau temporar la București, ci că trăiesc acolo. Mai ales când am început să public poezie în revistele românești și când am început să particip la lecturi și festivaluri m-am simțit destul de integrată în societatea românească. România a devenit țara mea adoptivă și am iubit-o și am urât-o la fel ca cei născuți acolo. Dar o țară nu este ceva abstract, ci foarte concret – o fac oamenii care trăiesc acolo. Eu am avut noroc să întâlnesc în România niște ființe nemaipomenite și asta a făcut ca viața mea în România să fie mai stabilă, mai bună. Și, mai ales, totul a fost mult mai ușor și frumos fiind împreună cu Ales.
Soțul dumneavoastră de acum! Cum l-ați întâlnit, ce făcea în România și cum a început o asemenea poveste de dragoste?
Lidija Dimkovska: …Cu Ales m-am întâlnit în anul 1995 la București, la Facultatea de Litere din București, și de atunci suntem împreună. Ales studia la Ljubljana engleză și pedagogie, unde frecventa cursul facultativ de limba română și se ducea la școlile de vară din România. În anul 1995 a fost la o scurtă specializare de literatură română la București. După ce ne-am cunoscut, a primit și el bursă de doctorat, teza lui fiind “Dramaturgia lui Marin Sorescu și Teodor Mazilu”. Azi, Ales este singurul traducător de literatură română în limba slovenă traducând mai mult de 25 de cărți scrise de cei mai buni scriitori și scriitoare din România. El este și poet, cu o poetică foarte originală și apreciată în Slovenia. Bineînțeles, a învățat și limba macedoneană, devenind și traducătorul meu și al altor scriitori macedoneni în limba slovenă.
Și dumneavoastră sunteți, de asemenea, poliglotă, traducătoare și vorbitoare a mai multor limbi de circulație mai largă sau mai restrânsă. În acest context, cum a fost pentru dumneavoastră experiența învățării, apropierii, aprofundării limbii române?
Lidija Dimkovska: Când am ajuns în România, la sfârșitul lui noiembrie 1994, nu știam niciun cuvânt în limba română. Dar a doua zi deja stăteam în bancă în sala de curs a Universității din Pitești, unde mă repartizaseră de la Ministerul Învățământului, și învățam româna împreună cu alți străini. În cămin, scriam temele pentru acasă, repetam verbele și încercam să folosesc tot ceea ce învățasem vorbind cu fetele din Mongolia, cu care stăteam în aceeași cameră și cu alți studenții, străini și români, din cămin. Aproape toții erau mai tineri, pregătindu-se să studieze la o facultate în România, iar eu terminasem deja Facultatea la Skopje. Din greșeală, cei de la Ministerul Învățământului m-au repartizat cu cei care nici nu începuseră facultatea. Dar a fost, de fapt, unul dintre cei mai buni ani din viața mea – atunci am înțeles cât de mult iubesc lumea cu toate culorile, limbile și diferențele ei. Cosmopolitismul meu l-am descoperit la Pitești și, de atunci încolo, lumea întreagă a devenit casa mea. Odată cu limba română am descoperit literatura română pe care o consider una dintre cele mai bune literaturi europene. Tot în limba română am descoperit și pe mulți scriitori străini contemporani traduși. Trebuie să recunosc că și azi prefer să citesc literatură străină tradusă în limba română, dacă nu cunosc limba originală. Pe plan personal limba română este limba dragostei mele cu Ales Mustar – șapte ani am vorbit numai în limba română, deși puteam s-o facem în limbile sârbă, croată, pe care le știam amândoi, eu fiind din Macedonia, el din Slovenia. Am ales limba română pe care azi amândoi o folosim traducând din ea – eu în limba macedoneană, el în limba slovenă.
Ați încercat să scrieți și literatură direct în română? Cât de adâncă credeți că trebuie să fie cunoașterea unei limbi pentru ca un scriitor să poată să-și scrie poezia sau proza în acea limbă, alta decât limba maternă?
Lidija Dimkovska: Am scris în română teza mea de doctorat ”Poetica lui Nichita Stănescu”, și tot ce a fost legat de doctorat, prezentări și eseuri, dar nu poezie și proză. Cred că atunci, când trăiam în România, puteam să scriu și literatură în română, dar nu m-am hotărât s-o fac. Nici acum, după mai mult de douăzeci de ani de trai în Slovenia, nu scriu proză și poezie în limba slovenă. Limba scrisului este o altă limbă, mult mai adâncă în noi înșine decât cea cu care comunicăm zilnic. Ea provine nu (numai) din sistemul lingvistic, ci din copilărie, amintiri, creștere, visuri, imaginație, dorințe, experiențe, din spațiul spiritual, oniric, sufletesc, filozofic al ființei noastre, limba scrisului este limba Creatorului în noi înșine. Îi respect foarte mult pe autorii care au reușit să scrie și în alte limbi, dar eu personal nu cred că pot face asta fără să pierd ceva în sinea mea, fără să mă pierd pe mine. Când deja ai experiența scrisului este greu să treci în altă limbă, iar eu înainte să vin în România deja aveam două cărți publicate, deja aveam limba mea poetică. Și oricum, mi se pare trist când scriitori abandonează limba lor, pe care o vorbește o mică populație, de exemplu de două milioane de oameni, ca în Macedonia de Nord. Cine să scrie într-o asemenea limbă dacă nu nativii ei?!
Printre multe alte premii internaționale, aveți și două premii pentru poezie primite în România. Cât de mult contează premiile primite și cât de mult sau de puțin vă pot influența viața și cariera?
Lidija Dimkovska: Premiile nu influențează scrisul și asta pentru mine este cel mai important. Cred că cel mai mult îi influențează pe cititori, să ia cartea premiată în mână. Cititorii sunt, de fapt, cel mai mare premiu pentru un scriitor. Iar unii cititori preferă cărțile premiate. Bineînțeles, și editurile sunt fericite când sunt premiate cărțile publicate de ele. Ultimul meu roman, ”Cod Numeric Personal”, care a apărut în Macedonia anul trecut, a primit acum câteva luni premiul pentru cel mai bun roman al anului în limba macedoneană. Aproape imediat a apărut o nouă ediție a romanului, pentru că prima s-a epuizat. Cititorii îl iubesc și asta mă bucură mai mult decât premiul care este, de fapt, cel mai prestigios în Macedonia. Cred că mai ales romanele, atunci când sunt premiate, sunt mult mai interesante pentru public. Cărțile de poezie premiate stârnesc mai mare interes în rândul cititorilor care deja citesc poezie, dar nu prea îi influențează pe cei care nu citesc poezie. Mereu spun că fiecare premiu literar este un miracol care ține trei zile. Pe urmă se uită și, mai ales, îl uită autorul. Așa și este natural, căci premiul poate deveni o povară pentru scriitor dacă scrie cu gândul la el.
Aveți cărți traduse în foarte multe limbi, inclusiv în română și sunteți, la rândul dumneavoastră, traducătoare. Credeți că aceste cărți capătă noi vieți în alte limbi, sunt diferite ca vibrație, poate chiar și ca nuanțe ale mesajului, atunci când trec dintr-o limbă în alta?
Lidija Dimkovska: Fiecare carte are viața ei proprie, iar cărțile traduse au mai multe vieți și toate sunt unice. Mereu spun că traducătorii mei sunt îngerii literaturii mele. Traducătorul este cel mai bun cititor și, fără traduceri, o carte este închisă în granițele limbii ei. Este nemaipomenit să știi că cineva departe de tine citește cartea ta în limba lui sau a ei. Când citesc, de exemplu, poeme care îmi plac foarte mult, din literatura română sau slovenă, îmi spun imediat că trebuie să le traduc, că e păcat ca cititorii macedoneni sa nu le citească numai fiindcă nu știu limba română sau slovenă. Știind limba română mă simt interior obligată să împart ceea ce este literatură de calitate cu cititorii potențiali în limba macedoneană. Iubesc mai ales să traduc poezie.
Este un moment important să știți că aveți cartea “Grandva Non-Oui” și pe piața britanică? Cum ați încept colaborarea cu IstrosBooks?
Lidija Dimkovska: Pe Susan Curtis am întâlnit-o în 2013, la acordarea premiului UE pentru literatură, la Bruxelles, dar nu am colaborat până anul trecut când traducătoarea mea în engleză, Christina E. Kramer, mi-a spus că a propus traducerea romanului meu „Non-Oui” și că editoarea a acceptat să-l publice. M-am bucurat de această posibilitate, ca romanul meu să fie publicat în engleză la editura britanică Istros Books, care este focusată pe literatura din Europa de Est și care publică și cărțile Ioanei Pârvulescu, pe care o apreciez foarte mult. În iulie anul trecut am stat cu o bursă literară la Londra și atunci am întâlnit-o de câteva ori pe Susan, iar anul acesta în iunie a avut loc la Londra lansarea romanului meu „Bunica Non-Oui”.
În ce limbă gândiți? În ce limbă visați? În ce limbă spuneți, cel mai firesc, „te iubesc”?
Lidija Dimkovska: Gândesc în mai multe limbi, visez în mai multe limbi, șapte ani mi-a fost cel mai firesc să spun “Te iubesc” în limba română, acum îmi este în limba slovenă, iar mereu mi-a fost cel mai firesc să o spun în limba macedoneană. Hm, poate din cauza asta scriu numai în limba macedoneană…
Credeți în misiunea artei – fie ea artă a cuvântului, a sunetului sau a imaginii – de a schimba lumea? Povestea Nedjeljkăi poate aduce un pic de vindecare lumii în care trăim?
Lidija Dimkovska: Arta nu poate schimba lumea întreagă, lumea abstractă și concretă, dar poate schimba ceva în noi înșine, poate mișca ceva din staticul nostru mental, poate reechilibra starea noastră umană în care binele și răul au uitat scopul propriu. Arta ne pune în oglindă cu noi înșine și ne spune: asta vrei să fii? Sau ascunzi ceva mai bun? O carte bună poate să-l facă pe om să devină mai bun. În toate cărțile mele, dar mai ales în „Bunica Non-Oui” mă ocup cu temele migrației, străinătății, identității, limbii, azilului, vieții familiale deseori disfuncționale, neacceptarea altora, a celor care sunt diferiți, bolii etc. și cred că atunci când te poți identifica cu ceea ce se întâmplă personajelor din carte, deja se schimbă ceva în ființa ta, ți se descoperă o lume, te atinge, te alintă, te rănește și te transformă. Arta transformă în mod subtil, intern, dar și radical, extern. Cititorii și cititoarele romanului meu „Bunica Non-Oui” îmi spun că regăsesc multe din viața proprie sau viața celor apropiați în povestea romanului, ceea ce mi se pare nemaipomenit. Fiecare om pe lumea aceasta trăiește asemenea stări de tristețe, bucurie, frică, speranță, fiecare trăiește și moare, iar viața, deși este unică și originală, de fapt este compusă din aceleași sentimente umane. Fiecare om are sau a avut măcar o bunică, dacă nu două, bună sau rea, și atunci cum să nu găsească ceva în bunica Non-Oui din povestea mea?!
Când vă este greu, când sunteți revoltată sau speriată de ceea ce se întâmplă în lume – războaie, crize, corupție etc. – în ce vă regăsiți liniștea?
Lidija Dimkovska: În literatură. Mai ales și mai întâi ca cititoare, abia pe urmă ca scriitoare. Literatura, ca și arta în general, este cel mai bun și mai accesibil medicament pentru orice stare umană, orice boală, tristețe sau supărare personală. Eu cred că oamenii care citesc cărți nu au nici voință nici timp ca să facă rău altor oameni. Dar, dincolo de idealism, literatura într-adevăr pătrunde în cele mai adânci colțuri ale ființei noastre și ne pune față în față cu noi înșine. Da, în literatură, definitiv.
Lidija Dimkovska este poetă, prozatoare, traducătoare, născută la Skopje în anul 1971, locuiește la Ljubljana, în Slovenia și deține un doctorat în literatura română, susținut la Universitatea din București cu o teză despre poezia lui Nichita Stănescu. Este titrată cu numeroase premii internaționale, între care Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, Premiul pentru tineri poeți din Europa de Est „Hubert Burda”, Premiul internațional pentru poezie în România „Tudor Arghezi” sau Premiul Uniunii Scriitorilor Macedoneni.
