Am văzut-o pe Catinca Maria Nistor jucând în România în spectacole mari de teatru. Richard III și Zadarnicele chinuri ale dragostei la Bulandra sau în Dansează liber, la Metropolis. Apoi am revăzut-o la Londra în roluri și jocuri oficiale mai mici, care păreau să îi diminueze considerabil harurile. Dar nu m-am mirat, fiindcă asta facem cu toții, după ce ne mutăm într-o țară măreață, într-un oraș splendid, a cărui strălucire ține ea însăși loc de împlinire pentru aspirațiile noastre mai vechi, lăsate, de tot sau vremelnic, deoparte. Și apoi, după un timp în care n-am mai auzit nimic de ea, am aflat că va fi eroina unui one woman show londonez, care se va juca într-un mic teatru din Camden, chiar în săptămâna dinaintea Paștelui Catolic.
După o clipă de mirare, mi-am exersat rapid și eficient toate îndoielile. Cum o să joace în engleză, fiindcă, oricât de bine ai stăpâni limba, în teatru sau film tot îți sună vocea a imigrant?! Cum o să joace de una singură, că, la Andrei Șerban, și mobila joacă bine, dar singur, dar singură…?! Cum o să joace cu sala goală, doar e plină Londra de spectacole, de nu mai prididești unde să mergi, cine va veni?!
Iar apoi, cu toate prejudecățile la braț, am mers să văd spectacolul.
Etcetera Theatre, acolo unde The Second Coming of Joan of Arc a avut o serie de șapte reprezentații între 25 și 31 martie 2024, se află deasupra pub-ului londonez The Oxford Arms din Camden Town, o zonă centrală a Londrei, în care se amestecă, într-un fel devenit firesc pentru vizitatori, shopping-ul, pub-urile vechi și cultura. Ca să ajungi în sală, urci pe ușa din spate a localului, într-o încăpere micuță, întunecoasă, cu o scenă fără… scenografie. În public sunt câteva zeci de persoane, probabil treizeci. Majoritatea, englezi.
Hai, vino, show yourself, Joan of Arc! am zis în gând, iar gândul mi s-a împlinit deîndată. Îmbrăcată într-un costum simplu, alb, cu o croială imitând, cred, ținutele soldaților, dar dintr-un material delicat, adus la zi, ca și discursul Fecioarei de la Orléans care și-a trăit cei 19 ani de frumusețe, răzvrătire, durere și glorie între anii 1412 și 1431, pe scena goală apare Catinca Maria Nistor.
Nu am avut nevoie de mai mult de zece replici ca să tai de pe listă prima îndoială. Vocea, intonațiile, nuanțele de pronunție ale actriței nu sună ca ale unei străine care și-a învățat bine rolul, ci la nivel de limbă stăpânită nativ, în jocul acela de creștere bi-linguală pe care credeam că doar tinerii și copiii educați în școli britanice reușesc să-l învețe la perfecție. Iar apoi, după încă o replică, două, am fost atât de absorbită de poveste, de emoții, de revelații, de uluiri, că am uitat că trebuie să le tai și pe următoarele. S-au șters de la sine. Au dispărut într-atât, încât, până la finalul monologului, am uitat până și că nu sunt eu pe scenă, ci altcineva. “Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, de-mi țin la el urechea…?”
Piesa de teatru nu este doar despre fecioara de la Orléans – fecioara torturată și violată de la Orléans… -, ci despre orice femeie care a fost cândva pedepsită, umilită sau ridiculizată pentru trupul ei, pentru visele ei, pentru curajul ei. A doua ei venire, her second coming, este, deopotrivă, întoarcere în adevăr și coming out într-o poveste în care avem dreptul să ne regăsim. Ioana d’Arc stă în fața lumii de azi și își spune, în cuvintele ei, povestea adevărată. Eroina de pe scenă nu seamănă cu țărăncuța mistică din cărțile noastre de istorie și din reprezentările noastre de până acum, și poate nici cu sfânta în care a fost preschimbată printr-o canonizare târzie, așa cum nici eroinele din noi nu seamănă cu felul în care ne văd, poleindu-ne cu propriile intenții sau acoperindu-ne cu îndoielile sau răutățile lor, cei misogini, cei nepăsători, cei dușmănoși, cei ticăloși.
Piesa scrisă de Carolyn Gage despre Ioana d’Arc, The Secong Coming of Joan of Arc își merită toate premiile și toate aplauzele, chiar dacă unii îi contestă congruența cu faptele istorice. Cu siguranță, e un text extrem de relevant, de adânc, de tulburător, de presărat cu nervuri fine și uimitoare de umor, încât și dacă îl considerăm istorie reinterpretată, și dacă îl așezăm sub umbrela termenului de ficțiune istorică, e la fel de valoros. Iar felul în care Catinca Maria Nistor spune povestea, în engleză, de una singură, având ca butaforie doar un scaun și un reflector, iar ca arme un zâmbet întreg și o jumătate de lacrimă, fac experiența atât de veridică, atât de vie, de puternică, încât în ziua aceea de Paște, petrecută într-un mic teatru aflat deasupra unui pub din Camden, m-am întrebat cum aș fi putut, oare, să aleg să fiu altundeva decât acolo?! Ascultând povestea Ioanei d’Arc, re-spusă cu talent incontestabil de Catinca Maria Nistor, învierea a venit într-un mod la care nu s-a așteptat nimeni, dar de care avem nevoie noi, toate femeile curajoase ale lumii, alături de toți iubitorii de povești captivante, care te sorb înăuntrul lor ca într-un univers paralel.
Catinca Maria Nistor: Un vis urât s-a terminat, iar ceva frumos a început deja, și este adevărat…
La câteva zile după spectacol, am stat de vorbă cu Catinca Maria Nistor, despre experiența unui asemenea proiect, despre Joan of Arc, despre bucuria regăsirii de sine atunci când ne privim unii pe alții cu adevărat, pregătiți pentru îmbrățișare.
Cum de vorbești engleză atât de bine, Catinca? Cât de mult, de greu, de complicat a fost să ajungi la nivelul acesta de performanță lingvistică, încât să nu se simtă nici măcar pe scenă, unde e totul atât de complex, că nu ești vorbitoare nativă?
Catinca Maria Nistor: Am fost de mică expusă acestei limbi străine, prin muzica din casă, apoi prin celebrul Cartoon Network, căci am crescut la începutul anilor ’90, apoi la scoală. Ulterior, familia m-a îndrumat către cursurile Cambridge de la Institutul Britanic, unde, pe rând, între 16 și 19 ani, am luat diplomele First, Advanced, Business și Legal English Certificate, fiindcă prima mea facultate absolvită a fost cea de Drept, nu actoria.
Gândesc și mă exprim mai ușor în engleză și dintotdeauna am vorbit amestecat, jumătate română – jumătate engleză, lucru care în trecut a atras comentarii negative, dar aici, iată, a devenit ceva pozitiv. Probabil că totul ține de percepție și de a te afla în locul potrivit pentru tine, pentru că, nu în ultimul rând, felul în care vorbesc aceasta limbă este o dovadă de iubire imensă pe care o port acestei culturi și acestei țări care m-a primit întotdeauna cu brațele deschise.
Cum s-a născut ideea acestui spectacol la Londra și ce alte variante de proiecte au fost pe lista scurtă a alegerior tale? Cum a câștigat Joan of Arc înaintea celorlalte?
C.M.N.: Proiectul a apărut firesc, ca urmare a dorinței mele de a-mi extinde cariera dincolo de granițele României. Am primit invitația celor de la The Inner Six, însă, când a venit vorba de text, un one woman show, a fost alegerea mea. Am considerat că este un ritual de trecere pe care trebuie să îl parcurg singură. Este o bornă și în același timp un T zero. De acum, viața mea se împarte intre tot ce a fost înainte de acest moment(um) și tot ce a început o dată cu el.
În octombrie, când am început să caut texte, acesta a fost printre primele rezultate pe Google. M-au atras titlul și descrierea, rezona cu ceva ce îmi era cunoscut, așa că am comandat textul. Ulterior, înainte de a intra la un spectacol la National Theatre, am cumpărat tot ce exista în materie de one woman show la librăria lor. În timpul următorului zbor către București am citit The Second Coming of Joan of Arc și m-am oprit. Era despre mine. Era the one.
Cât de mult te ajută experiența lucrului cu mari regizori – te-am văzut în spectacole importante în România – în proiectele acestea pe cont propriu, în care contează, cred, doar propria ta viziune și forță artistică?
C.M.N.: Probabil te referi la Andrei Șerban, pe care îl ador în continuare, și cu care am comunicat în săptămânile dinaintea primelor reprezentații. Înregistrarea ultimei reprezentații este în acest moment în post producție, însă, când va fi gata, dânsul va fi printre primii care o vor primi.
Întorcându-mă la lucru, pentru că am deja experiență de producător, am preluat o mare parte din sarcini și totul a devenit rapid o co-producție intre mine și The Inner Six. Și asta a dus la o mare scindare în personalitatea mea: Catinca producătorul și Catinca artistul.
În noiembrie am primit o listă de teatre, iar primul pe care l-am vizitat și chiar ales a fost Etcetera Theatre Camden. În prima fază, pentru că era singurul care conținea în titlu și cuvântul “theatre”, iar la vremea aceea, încă simțeam că am ceva de demonstrat românilor, conceptul de pub theatre fiind un lucru neînțeles chiar și de mulți români stabiliți în UK, începând cu mine. 99% din teatrele independente (fringe) funcționează în acest sistem – cu pub la parter și studio/teatru la etaj. Pentru mine, venită din “înălțimile” Bulandrei, părea ceva neserios, neprofesionist. Am înțeles pe parcurs că acest concept face parte din ADN-ul englezilor, este foarte respectat și foarte iubit, și atunci l-am acceptat și îmbrățișat și eu. Apoi mi-a plăcut spațiul în sine și energia lui și a echipei de acolo. Am semnat contractul în decembrie, nedându-ne seama nici unii din noi că săptămâna pe care am ales-o era chiar Săptămâna Mare, înaintea Paștelui Catolic. Dar nimic nu este întâmplător.
A urmat apoi un schimb de mesaje cu autoarea, obținerea drepturilor, conceptul afișului, conceptul costumului, planul de promovare. Toate aceste lucruri au pornit exclusiv din gândul meu. Iar în afară de programele de spectacol, totul a fost finanțat integral de mine, și deși unul dintre lucrurile specifice mie este că fac totul să pară ușor, realizabil și fară efort, te asigur că în ultimele două luni nu am putut dormi de griji mai mult de cinci ore pe noapte.
Dar a meritat, nu-i așa?
C.M.N.: A meritat tot, așa cum am intuit de la început. Deși textul a fost în ochii și urechile mele în toate aceste luni, abia undeva cu două săptămâni înainte de premieră am fost gata cu tot ce însemnă producție, mi-am luat un moment de respiro și am dezbrăcat cu grijă haina producătorului, dându-i voie artistului să respire și să… apară. Inițial trebuia să lucrez cu o regizoare emergentă de aici, Marlie Haco, însă din cauza unei schimbări în programul ei, s-a întors de la New York doar cu câteva zile înainte de premiera mea și nu am avut decât trei întâlniri împreună. Foarte productive, însă.
Care a fost, totuși, secretul reușitei? N-au fost prea multe circumstanțe favorabile, dar…
C.M.N.: Secretul a fost încrederea nestrămutată în mine și în ce fac, în forța acestui text atât de puternic, în care m-am regăsit atât de mult. Pentru că am simțit pe pielea mea ce înseamnă să fii etichetat, persecutat și judecat fără să fii cunoscut, fără să fii înțeles, am avut încredere că voi ști să transmit mesajul acestui demers oamenilor. Ceea ce, spre bucuria mea, s-a întâmplat fără excepție. Nu am făcut decât să respect indicațiile autoarei, care recomandă că totul să fie cât mai simplu cu putință, cel mai important element fiind legătura directă – și nealterată de efecte speciale sau artificii – care se creează între actor și public. Este doar o poveste care este spusă.
A fost un demers greu să lansezi și să promovezi un proiect independent pe piața ticsită de artă a Londrei, nu-i așa? Eu am fost la ultimul spectacol din serie, iar sala era plină, dar au fost și seri cu sala goală, ai scris chiar tu, în care ai jucat pentru un singur spectator. Cum a fost experiența și de ce ai jucat pentru un singur om și, apoi, de ce ai povestit – puteai să nu împărtășești asta public…
C.M.N.: Nu mi s-a părut un demers greu, asta pentru că am avut echipa mea de PR în spate, care s-a ocupat de partea de promovare. Piața londoneză este, în adevăr, ticsită de arta, însă asta pentru că cererea este pe măsură. Însă îmi dau seama că fără PR e mult, mult mai greu să îți faci un public, mai ales la început.
Cu mine s-a întâmplat ceva extraordinar, cum spuneam, fără să știu am ales aceste date chiar în Săptămâna Mare și chiar incluzând o anume zi, unde cu un an în urmă eram într-o poziție foarte expusă, vulnerabilă și chiar umilitoare, unde nu a contat nimic din ce era drept, corect, moral, mai ales legal, ci cu totul alte mize. Din nou, nimic nu este întâmplător, și chiar daca box office-ul de week-end a “suferit” financiar, câștigul sufletesc a fost mult mai mare și necuantificabil. Așadar, așa cum am spus și în postarea pe care am făcut-o pe rețelele sociale, ne așteptam ca reprezentația de sâmbătă să fie anulată, dar providența a avut alte planuri. Incertitudinea care există mereu la un spectacol fringe este că, pentru acest gen de teatru, oamenii prefera să nu își ia un angajament, ci, pur și simplu, să cumpere bilete la fața locului, astfel, în cele mai multe cazuri, nu știi exact câți oameni vei avea în sala decât cu cinci minute înainte de a începe. Aveam un bilet vândut online și deși teatrul ne-a recomandat să contacteze persoana respectivă și să îi ofere schimbul cu duminică sau rambursarea, eu nu am fost de acord, am vrut să am posibilitatea acestei experiențe. Am făcut tot ce era necesar în acea zi pentru a promova sau atrage public nou, însă, în secret, îmi doream deja să nu mai vină nimeni și să fiu doar eu și acea persoană. Am aflat ulterior că era vorba de o tânără, chiar româncă, venită din Luton să vadă spectacolul.
Cum a fost, cum ai trăit experiența asta?
C.M.N.: A fost absolut magic și cathartic pentru amândouă. Pentru mine, lumina era foarte puternică și nu am putut vedea în nicio seară persoanele din public, doar siluetele. Așa că, în primul sfert de spectacol, a fost dificil să citesc energia ei. S-a activat instant sindromul impostorului, și mă gândeam că poate sunt ridicolă, că poate ar vrea să se uite în telefon sau pur și simplu în altă parte, dar, pentru că era singură în sală, ochii mei erau 98% din timp ațintiți către ea, și poate îi era jenă. Apoi am început să văd niste gesturi, ca și cum ar șterge lacrimi, după, am început să aud suspine și, în final, într-un moment de mare frumusețe, am reușit să văd o lacrimă licărind pe obrazul ei. Și atunci s-a întâmplat un miracol. Vulnerabilitatea ei m-a vulnerabilizat atât de mult, încât m-am simțit pentru prima oară, după foarte mult timp, văzută și înțeleasă, ca om, în primul rând. Și atunci orice bariere inconștiente mai existau înăuntrul meu au fost ridicate și m-am arătat acestei ființe în toată deschiderea sufletului meu. La final, nu am închis ușa la cabină și am auzit cum plasatoarea a întrebat-o cum a fost, în engleză, desigur, iar ea a răspuns: “Catinca este extraordinară, m-am simțit văzută și înțeleasă, privilegiată să fiu martoră în intimitatea unui personaj istoric! Nu am să uit niciodată aceasta seară, îi mulțumesc că nu a anulat reprezentația și a jucat doar pentru mine!” Și atunci am ieșit și eu și i-am spus că nici eu nu voi uita niciodată aceasta seara, ne-am îmbrățișat din nou și am plâns. Iar după accea am luat cina împreună, pentru că a fost, într-adevăr, un moment special și voiam să cunosc mai bine această persoană. Nu ne știam dinainte, însă poate acesta este începutul unei frumoase prietenii.
Eu m-am mirat că ai povestit. Dacă nu ai fi spus tu, nu ar fi știut nimnei că una dintre seri s-a jucat cu sala goală…
C.M.N.: Am ales să împărtășesc acest moment, pentru că mi s-a părut ceva deosebit, ceva ce nu trăiești, poate, de două ori în viață, și pentru că am vrut să ajungă și la alte persoane acest lucru și să schimb percepția că doar o sală sold out este relevantă sau măsoară așa zisul succes. Un spectator e suficient ca magia să apară.
Am rugat-o pe colega de la tehnic, înainte de începere, ca dacă într-adevăr va fi un singur spectator în sală, să filmeze aplauzele. Videoul acesta, în care o îmbrățișez pe spectatoarea mea, a făcut cele mai multe vizualizări din tot ce am postat vreodată pe Instagram, peste 7000, – deși eu nu sunt un reper, până foarte de curând am avut chiar privat contul meu. Am primit comentarii și mesaje de la oameni de prin toată lumea care îmi mulțumeau că am împărtășit acest moment și că, de fapt, despre asta e vorba și pentru asta facem tot ceea ce facem. Unii spuneau că cea mai mare frică a unui actor nu e că uită textul, ci că nu va fi nimeni în sală și ce lucru important a fost prin exemplul meu să realizeze, de fapt, ce conteazăcu adevărat. Nu mă gândisem așa la început, dar, din nou, nimic nu este întâmplător. M-am bucurat că lucrurile s-au așezat astfel. Iar producătorului din mine chiar i-a dat ideea unor viitoare experiențe curatoriate perfect pentru câte un singur spectator. How wonderful! (râde)
Idei minunate, care ne fac acum să zâmbim. Dar… te-am văzut plângând, după spectacol, în brațele mamei tale. Iartă-mă că am văzut clipa asta de intimitate și, doar dacă vrei să îmi răspunzi, spune-mi ce a însemnat pentru tine ca artistă, clipa aceea?
C.M.N.: Undeva în sufletul meu, cred că nu am simțit că este real ce se întâmplă, până nu au văzut și părinții mei, chiar dacă doar unul a fost prezent, de această dată. În primul rând, pentru că e cel mai important lucru pe care l-am făcut până în momentul acesta și cel mai mare vis împlinit de până acum. În al doilea rând, momentul pe care l-ai surprins a însemnat că, după un an lung cât zece, în care am suferit foarte mult, dar și în care am crescut foarte mult, am ajuns, în sfârșit, la finalul unui capitol, am închis un cerc. A însemnat că am reușit să alchimizez o experiență dureroasă și s-o preschimb în ceva frumos. Cred, sper, că niciun părinte nu vrea să își vadă copilul suferind și, în egală măsură, niciun copil nu vrea să fie văzut de părinte în suferință sau într-un moment vulnerabil, însă mama mea a asistat la niste momente extrem de delicate pentru mine vara trecută, și, deși eram sub umbrela personajului, multe lucruri pe care le-am spus acolo erau despre mine, erau lucruri pe care doar noi două le știam. A fost mai greu decât mă așteptam să vorbesc despre asta în prezența ei și a multor oameni străini, dar, în același timp, a fost vindecător și eliberator pentru amândouă. Îmi ador părinții și într-un fel am simțit că acesta este modul meu de a-mi spune în sfârșit cuvântul, a echilibra balanța și a aduce o compensație pentru mine și familia mea, o reparație pentru toate prin câte am trecut eu, și ei alături de mine. Acel abandon în brațele mamei mele a însemnat și că un vis urât s-a terminat, iar ceva frumos a început deja, și este adevărat… Am vrut ca oamenii să aibă ocazia să mă cunoască, să mă vadă așa cum sunt eu de fapt. Am vrut să arăt că nu sunt ce s-a scris agresiv despre mine, la un moment dat. Acum nu mai este nevoie să arăt nimănui nimic. Acum sunt liberă.
Ești liberă și pregătită să duci mesajul și magia acestei povești și altor spectatori?
C.M.N.: Da, The Second Coming of Joan of Arc va avea următoarele cinci reprezentații între 19 – 23 august 2024 la cel mai mare festival de teatru din lume, Edinburgh Fringe. Povestea merge mai departe.
Mă bucur mult și te felicit!
Fotografii de Paul Buciuta, realizate pe 31 martie 2024, la Etcetera Theatre Camden.
