Rochia cea mai draga i-a intrat la apa. Degeaba o calca, o intinde, o netezeste. E ridicol de scurta si o strange. Rasariturile si apusurile si-au amestecat culorile, pe poalele ei, face cozi, fierul caniculei i-a topit tesatura fina. Nu se indura sa renunte la ea, cum nu o lasa inima sa inchida intr-un cufar calutul de plus izgonit din somnul puiului. Vezi? Asta e cusurul ei: nu se indura sa renunte la nimic.
Ea nu poate sa uite la fel de firesc cum nu poate sa doarma. Frazisoarele de genul (O, cat de greu incercat substantiv, Doamna, boala lui e ca un rotavirus fara vaccin! Ceva de genul, zice chiar si doamna doctor si tie nu-ti vine sa-ti dai crezare urechilor, cum, si ea, Brutusica?) acesteia: Eu iert dar nu pot sa uit sau am uitat si am iertat i se par de o stupizenie fara drept de replica, biete clisee in care dardaim de frig, oricat am incerca sa ne acoperim cu ele nu inima, ci alte rotunjimi ale corpului, aflate mult mai la vedere, pe care mamiferele norocoase si le astupa cu coada.
Ea este mai mereu nemultumita, ingrijorata, ingandurata. Paseste cu grija, pe doua dale, simultan, a trecutului si a viitorului, ferindu-se de linia dreapta care le apropie. Nu e bine sa calci pe linie, si un copil stie asta, prezentul nu-i decat un fluture de noapte lipit de neonul imbietor si fierbinte al zilei de maine.
In fata Prostiei, ei ii vine sa taca. E asa de tulburatoare prostia, atat de usoara, de fireasca, atat de invaluitoare, de omniprezenta. Vesmintele Infatuarii o impodobesc, dezvaluind-o pe jumatate, ascunzand-o. Sta in preajma Puterii, gata sa muste. Ii ridica altare doctorii, tirani mititei si meschini, care-si ling ego-ul pana isi fac rana, ca pisica, pe banii si bolile noastre. Ei i se inchina Danila, atunci cand ne tine pe toti cu geamul inchis in microbuz, pentru ca pe el il trage curentul, ea l-a legat cu nevazute lanturi si nu-l lasa sa se mute intr-un loc mai adapostit, cand afara sunt 38 de grade si inauntru, fo 45.
Si fiindca veni vorba, cu parere de rau trebuie sa recunoastem, Doamna, ca suntem o Tara trasa de Curent. Poate unde tot a stat, secole de-a randul, cu usile deschise vraiste, casa prost construita, fara strop de feng shui! Calcaiul lui Ahile noi il avem la cap. Tine de ORL. Un specialist in medicina germanica ar spune ca percepem conflictiv comunicarea cu semenii nostri. Nu vrem sa-i auzim, dar nu avem incotro si atunci ne trage curentul si facem otite, nu vrem sa-i inghitim, dar trebuie, iar rezultatul sunt amigdalitele cronicizate, in sfarsit, nu le putem replica si atunci amutim cu ditai laringitele! De vina, mereu, sunt ceilalti, lumea asta care ne strange la cusaturi, ne pisca, ne inteapa, ne umple de urticarie!
Asa imbroboditi, ca Simion Tulea, mergem des la biserica. Danila bisericosul este o mladita rupta din trunchiul ortodox al tatalui, nu-l intereseaza povestile sfintilor de pe pereti, el se baga in fata, la Sfintele Daruri si la miruit, dand din banii lui cvasi-interlopi, bisericii. Ce cere el? Nu mare lucru, doar nemurirea: sa fie trecut pe inscriptia capelei mortuare (de-un par egzamplu): ridicata din contributia enoriasilor Danila-tatal si Danila-fiul.
Cu cat ne ingaduim mai putin, unii pe altii, cu atat ne strangem mai cu sarg in fata altarelor. Slujbele sunt mai lungi, ochii experti ai preotilor disting graul de neghina si-si cauta lunecoase puncte de sprijin in public, in timpul predicilor. Nu e bine, totusi, nu e bine…
E greu sa te tii curat in fata ispitelor Puterii. Cine-i vindeca pe Doctorii nostri, cei de toate zilele? Altii ca ei, Mielule, altii ca ei… Ironica pedeapsa!
Se sfarseste Postul Sfintei Marii. Maicuta Domnului, in tacere, ajuta. Vindeca, daruieste, implineste dorintele cu care ne plecam fruntile in fata Ei. Sa-i cinstim Ziua Adormirii macar ingaduindu-i pe ceilalti. Lasandu-i sa ne treaca dinainte. Sa vorbeasca. Sa ne inchida geamurile. Sa fie.
