fbpx

Angelica Lambru – Rinocerul care merge in cercuri

de

Motto: “Cand ai sa scrii, Mami, despre Rinocerul de la Bioparc?”

…Unde se duc zilele de vara, cand se duc? E o greseala sa credem ca intra toate in sacul cu cafeaua cea mai verde, pe care o vom praji si o vom bea, pe indelete, la iarna, cuibariti in saluri mincinoase. Diminetile au un taram al lor, norocos si rasfatat, amiezile sunt amnezice si usor senile, ca mos Costache – si ele isi ascund banutii orelor in batiste barbatesti legate in patru colturi – , iar serile, o, serile de vara le sunt date femeilor pentru a le infasura in iluzia milostiva a luminii lor seducatoare. Toate femeile sunt mai frumoase in amurg, e ceasul bland cand ele spun vino din cercei, din umeri, din solduri, din gene.

Doar un brat i-a mai ramas Zeitei, asa nemiscata, cum sta, la tarmul marii. O simt incercanata, straina si ingrijorata. O pandesc Oamenii Cenusii, hotii de timp, si nu pot decat sa-i azvarl un sal verde pe cap, ca s-o ascund. E un sal fermecat, miroase a somn de copil, a noapte de iulie, a nisip si a luna cu banut. Nu mint, salul exista, il poti vedea in fotografii, – alta zeita si-a invelit copiii cu el, dupa ce Jessie J (fara B.o.B), venise, cantase, plecase, lasand lumii, in termeni sadovenieni, “vedenia frumusetii ei”.

Noptile de veghe sunt ale celor carora ziua nu le mai ajunge. Pe mine, zilele ma improasca perfid cu griji marunte, ma inteapa cu scaietii clipelor viitoare, ma uda cu propria-mi galetusa de lacrimi pe care, cu atata greutate, am strans-o si am pus-o la pastrare. (E seceta, cine stie ce va trebui sa bem, daca moastele sfintilor nu se indura si nu aduc ploaia). Dar noptile sunt crestinesc miloase, mai rabdatoare cu bietul om aflat sub cumpana vremilor. Pentru ca de sub valul insomniei lor se zareste mereu glezna imbietoare a diminetii. Dintr-o noapte fara ceas, cum e aceasta, m-am hotarat sa-ti spun istorioara rinocerului care merge in cercuri.

In Valencia se afla una dintre cele mai mari gradini zoologice din lume. E o adevarata rezervatie de animale, risipita pe colinele unui oras mediteranean, strans in el insusi, avar cu spatiul urban. Proiectata cu mult savoir faire, niciun fir de iarba nu creste acolo unde nu i-ar fi locul. Cabanutele tipic valenciene, din stuf, sunt atat de perfecte, incat m-au facut sa ma apropii si sa incerc sa le smulg un pai, impinsa de banuiala perfida ca ar putea fi de plastic. Sunt reprezentate toate continentele, cu toate jivinele lor. In ceea ce ma priveste, m-au impresionat in chip neplacut niste maimutici nerusinate si mi s-a facut rusine in fata unei gorile care ma privea nemiscata. Rusine ca ne aflam de o parte si de alta a gratiilor. Se uita fix la mine cu un “As vrea sa te vad in locul meu, sa vad, tu, cam ce ai fi dispusa sa traiesti in public?” … Se cunoaste, nu, ca nu-mi plac deloc gradinile zoologice? Le-as rade pe toate de pe fata pamantului si le-as arunca, goale, in haul in care mai azvarl si circurile de animale si expozitiile si targurile si balciurile in care magari cu doua picioare ii incaleca pe altii, mult mai onesti, cu patru…

La Bioparc, toata lumea sufera brusc de sindromul grandorii: ne plictisim repede de tot ce e mic, de pasari, de soareci, de vulpi, de capre (oricat de lunga le-ar fi blanita si de lungi, coarnele) si ne bulucim catre vedete: ursii (stateau tolaniti cu fundul la noi si cu puii lor in brate, i-am admirat, si eu as fi facut la fel in locul lor), elefantii, hipopotamii, girafele (una dintre ele, cu foarte mult tupeu, dupa ce a rupt o creanga si a mestecat-o, ne-a scuipat cu un fel de piure de urzici, numai ca mult mai scarbos). Credeam ca numai camilele au acest uman obicei, dar am vazut pe pielea mea – la modul propiu! – ca nu.

De pe un podet, am privit rinocerii. Greoi, preistorici, plini de tarana rosie. Fetita mea mi-a atras atentia asupra unuia care, cu cornul aplecat, se plimba trasand un invizibil cerc. I-am citit pe placuta povestea simpla. Fusese capturat de pui si tinut multa vreme intr-un spatiu foarte redus. Ca sa-l foloseasca la maxim, a inceput sa mearga in cercuri. Mai tarziu, soarta s-a indurat si a avut norocul sa ajunga la… Bioparc, unde ar fi putut sa zburde (vorba vine!) cat si-ar fi dorit. EL A CONTINUAT SA MEARGA IN CERCURI. E drept, din ce in ce mai largi, dar, mereu, fara oprire, in cercuri. Mi-e naturelul simtitor si am plans de mila lui.

…De mila noastra, Doamna. Sa reusesti in viata inseamna sa schimbi o celula mai mica pe una mai mare si sa nu revii, la batranete, la dimensiunile celulei de unde ai plecat.

Dincolo de toate acestea, recomand tuturor parintilor care-si pot permite sa mearga in cercuri mai largi, sa-si duca macar o data copiii la Bioparc-ul din Valencia. Si nu neaparat pentru rinocerul acela, fratele meu, fra.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.