fbpx

Angelica Lambru – Servetelul cel galben cu lacrimi

de

Sunt foarte priceputa la intoarceri tocmai pentru ca manipulez fara rusine plecarile. Ele sunt toate la fel si am ajuns sa le prefer pentru priceperea cu care instrainarea isi pregateste bagajele.

Ma tem mai mult de intoarceri. Stiu cum va fi din clipa in care am pus piciorul pe trotuar, dupa felul in care cade lumina, sau isi ineleaza noaptea ultimele bucle, dupa cum imi patrund zgomotele casei in pori. Lumina verii acesteia va cadea perpendicular pe cotofenele cu tupeu care ciugulesc prin gunoaie. Si-ti dau voie sa dai cuvantului cotofene conotatia binecunoscutei invective. Pline sunt meleagurile natale de cotofene, ele te ciupesc de glezne si sar la buzunar, daca ceea ce se zareste din el straluceste aurit ca o moneda de cincizeci de bani!

E atat de frumos, ca mi-e frica. Din ce parte a zilei va veni lovitura? Nu dinspre aceasta racoroasa ora cinci dimineata, ora la care Ingerului i se face foame si isi taie gospodareste felii din mamaliga sub care au suspinat indragostitii. Poate dinspre telefon (cel mai probabil), caci am aruncat cutea in urma si am ridicat o padure deasa intre mine si Internet. (Nu prea deasa, de vreme ce citesti randurile acestea, Doamna, doar atat cat sa nu ma gaseasca zmeoaica, ocupata acum cu rosul copacilor). E liniste si clipoceste lumina diminetii peste biblioteca, luminandu-i titlurile, autorii. Pesemne ca Verii acesteia ii place sa citeasca.

Din cand in cand fiara rasufla si se incalzeste sub mana mea stanga, ei zic ca e bateria, dar eu stiu sigur ca se pregateste de marea infruntare, cand va scoate foc pe nari si-si va incolaci limbile ca sa-si apere cuibul si Oul. Balaurul acesta cloceste cate un ou pe an si scoate puiul vara, fiindca e cald si are timp sa-l ridice pana la culesul viilor.

Si finalitatea acestui inceput (ma simt ca indianul care si-a vazut pentru prima oara chipul intr-o fotografie) este o scrisoare. Viata mea intreaga sta, de fapt, sub semnul unei Scrisori. Am inceput sa o scriu cu creta, pe trotuarul din fata blocului, in noaptea cutremurului din ’77. Tot blocul meu de zece etaje era urzicat de frica, nu indraznea lumea sa urce nici dupa paturi, dupa haine mai groase, numai tatal meu nu iesise inca. Trebuia sa se Imbrace. Cum era sa iasa el in papuci si pijamale, ca ceilalti muritori de rand? Chestia asta o enervase cumplit pe Mama, cea care se smulsese de la filmul bulgaresc, aruncase paltoanele pe noi si ma trasese dupa ea, disperata ca se blocase usa. Nu se blocase: saracuta de ea, nu-si mai amintise ca tata pusese zavorul, ca in fiecare noapte. Tata, trezit de chemarea Mamei, ii raspunsese ca sa iasa ea cu fata, ca o sa vina si el mai tarziu, dupa ce se imbraca. Cand am ajuns noi doua, de la unu, coborasera de mult ai lui Tutuianu, de la etajul noua, pe scari, bineinteles, ondulandu-se printre balustrade. Mie mi se parea emotionant, palpitant, miraculos. Asa ca in lungile orele petrecute in fata blocului (nu aveam masina si nu aveam unde sa ne ducem, mai la largime, ca sa nu cada blocul peste noi) mi-am luat creta ascunsa de cu seara in tufis si am inceput sa scriu, sa povestesc tot ce se intampla sau ceea ce credeam eu ca se intampla. Am avut timp suficient sa-mi dezvolt subiectul, gandindu-ma ca daca va fi sa pierim ingropati sub ruine, Cineva destept va gasi bucatile scrise de asfalt si le va imbina ca pe un puzzle, afland astfel cum ne-am petrecut cu totii ultimele clipe.

De atunci tot scriu Cuiva, animat sau inanimat, dupa facultati si imprejurari. Adevarata fire a omului se vede la scris. Scriitura nu are cum sa insele. Scriem dupa cum suntem. “Le style c’est l’homme”. La modul propriu. Arata-mi ce scrii ca sa-ti spun cine esti. Si mai ales, arata-mi cum scrii. Nu incape impostura: un paragraf si-i spui candidatului ca se poate retrage. Eu, Doamna, scriu scrisori. Prima, infasurata asa, in word, de aici, de la malul acestei dimineti cu pescarusi, e pentru tine. Leac luminos de singuratate. Clatita cu dulceata de cirese amare.

*

De data aceasta n-am sa ma las prada ispitei atat de romanesti de a-ti scrie despre cu totul altceva decat ceea ce planuisem sa-ti scriu. Iar rasufla Balaurul; nu ar trebui oare sa ma opresc si sa-i dau o galeata cu apa?
Cinci frunze de tei vin sfioase spre mine. Mai am o castana tepoasa, pe creanga onesta, cu frunze aspre si mari, numai bune de infasurat sarmale pentru uriasi. Nu ma mai satur sa ma uit la lumina verde care-mi inveleste ferestrele cu bunatate de mama. Fiecare avem un fel numai al nostru de a simti Divinitatea. Ea ne atinge prin frumuseti marunte si toti ar trebui sa fim atenti la ele. Precum racoarea din Curte de la Dionis. Pana la urma, la asta se reduce Destinul: la putina Atentie. Nu crezi, Doamna? Si Norocul, la putina Racoare.

Cinci frunze de tei vin sfioase spre mine, dintr-o ramura bearca, ramasa intreaga pe partea cu crengi a teiului. E mai mititel decat mine si decat cei doi plopi plantati de Tata la nasterea mea. Un Locatar (ca altfel nu pot sa-i spun) a declarat acum doi ani ca, lui, teiul ii zgarie termopanele si a alergat la primarie, sa vina sa-l taie. Se stransesera, pesemne, mai multe cereri si Aceia isi anuntasera vizita in cartier (ca doar nu era sa se deplaseze numai pentru un amarat de tei). Treaba mergea dupa bazdacul clientului. Daca madam Lepadatu de la cinci socotea ca plopul ii tine prea multa umbra si-i baga puf in casa, vara, veneau Nenii de la primarie si intrebau: “pe care vreti sa-l taiem, Doamna?” Doamna arata cu degetul criminal, ei executau pomuciderea, doamna mai dadea acolo, o bere si-si lua in primire lumina saraca si prafoasa de urbe asiatica.Tata aflase si el de planul marsav si-i pandise pe gealati pret de vreo saptamana. Apoi se culcase pe-o ureche, sperand naiv in delasarea funciara a celor de la Spatii Verzi. In ziua crimei, el plecase in oras.

Dar Raul nu doarme. Raului nu-i plac copacii, umbra, frunzele, pamantul. Ii priesc asfaltul, cimentul, betonul, canicula prezicatoare de Vapai Viitoare. Daca nu era nenea Vasile, Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l tina intru lumina lui vesnica, la umbra Raiului, acum nu mai aveam despre ce sa-ti scriu. “Pe care vreti sa-l taiem?” au zis gealatii. “Pe asta de aici!” (Sa tai un copac intreg pentru o creanga care-ti bate in geam! Vazutu-s-a Prostie mai mare?) Noroc cu nenea Vasile: i-a luat cu binisorul pe gealati, i-a cinstit, i-a inmuiat si au cazut la invoiala sa taie numai ramurile de pe partea Locatarului. Sa lase teiul in viata. Retezate au fost, cu dusmanie, si asa s-a facut de-a ramas Teiul ciung pret de un etaj. Mi s-a facut rau cand l-am vazut asa, ciumpavit. Au spaniolii o vorba nimerita pentru ce am simtit eu atunci: “Se me ha caído el alma a los pies”… Tot nenea Vasile, saracul, (“Sarac sa fie de pacate!”): “Lasa, Angi, ca o sa-i creasca celelalte, de pe partea asta. Intr-un an nici nu o sa se mai cunoasca”. Asa a fost. Lui i-au crescut crengile, iar nenea Vasile s-a dus sa-si traga sufletul cel bun, sa-i mai ajute si pe altii, pe alta Platforma, a altei Mari. I-au ramas aici nepotelul (leit-poleit Bunicul care, intre doua sedinte de chimioterapie, a apucat sa-l plimbe cu caruciorul prin parc), fetele, sotia. Tot Binele pe care-l facea bucuros, fara sa astepte nimic in schimb, de la oameni. Mereu mi se pare ca-i aud glasul pe afara. Ciulesc urechea dupa usa, ca sa-l ascult, din bloc. Nu-i. Nu-s sapca, mustata carunta, ochii piezisi, ironici si destepti. In vara lui umbroasa, fara sfarsit, il strajuieste un Tei. Iar eu, stiind prea bine ca zilele noastre-s ca floarea teiului, ti-am scris despre el in prima zi a acestei intoarceri, tocmai pentru ca sa i se cunoasca Locul, firea, credinta, binele facut. Omului bun Vasile Ghilan.

Cinci frunze de tei vin sfioase spre mine, prezicandu-mi clar ca rostul verii acesteia este sa-si rataceasca ciocul printre scoicile trecutului. Caci viitorul e o ambitie mult prea groasa pentru subtirimea privirii mele.

P.S. Si acum ce sa fac cu servetul cel galben, cu lacrimi, umplut in rastimpul acestei scrisori? I-l voi da Balaurului, sa se racoreasca, prea s-a incalzit, sub palma mea stanga. O fi bateria…

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.