Ai bagat de seama, Doamna, cum Timpul ne inghite verile asa, pe nemestecate? Nici samburii nu-i mai vedem! Ar trebui sa ne asezam serios la panda, chiar daca noi nu avem virtutile lui Praslea, iar bietul nostru cires nu da mere de aur, ci doar zile pe care ne straduim sa le coacem la soarele palid al sperantelor noastre. Cele care au ajuns pana aici, nu s-au scuturat verzi si nici nu le-a batut piatra de mai ieri, dispar noapte de noapte, intr-o ordine zapacita, deloc cronologica. Nu m-ar mira daca, atunci cand il vom prinde pe hot cu buzele vinetii de suc de cirese, acesta va ridica parsiv din umeri, zicand: “Le-a papat Ursul!”
Tocmai am sosit si mi-am intins paturica in carouri, sub cires. Tot drumul n-am facut altceva decat sa indes pe fundul cosuletului, sub servet, ultima cifra din cele doua pe care le port cu mine mereu. Ai putea sa observi ca nici prima cifra nu-i de marturisit la interogatoriul zambitor la care te supun vanzatoarele, ca sa te procopseasca gratis cu cardul de clienta fidea. Acum vreo doi ani, o Angajata (ca altfel nu pot sa-i spun!) de la Woman Secret m-a scos din sarite, fara vreun cuvant, fara vreun gest, doar zambind, la auzul datei mele de nastere. Era atata dispret vadit si prostesc in surasul care i s-a latit sub mustata ingrijit depilata, incat mi-a venit sa-i dau cu costumul de baie in cap! Am incercat trei zile in sir sa ma sterg de pe lista lor din Internet, zadarnic! M-au infipt in insectarul lor de date si-mi zbarnaie o data pe an un mesaj comemorativ, menit sa-mi aminteasca de zambetul domnisoarei vanzatoare. (Astept sa mai implinesc cativa ani si sa scot sandaua care mi-a mai ramas in segmentul lor de interes).
N-am venit cu un cos prea mare, fiindca eu sufar de sindromul Fetei Mosneagului, desi de multe ori m-am intrebat cu sinceritate, ce fel de lada as fi ales eu din podul Sfintei? Una nici prea-prea, nici foarte-foarte, nu mare, asta e clar, dar frumos sculptata in lemn de cires… Este totusi, o intrebare fara sens, fiindca oricum n-as fi trecut decat de proba catelusei si de cea a pomului plin de omizi. (Eu eram prima la cules omizile de pe zidul blocului, pe care apoi le aruncam cu sadism spre coditele fetitelor mieunatoare). Deci curatatul pomului ar fi fost floare la ureche. Cu humuitul cuptorului si cu ranitul fantanii, insa, nu m-as fi descurcat. As fi ramas cumintica sub par, asteptand sa-mi pice o para binemeritata, caci n-as fi avut nicio sansa sa fiu angajata ca “domestique” la Sfanta Duminica!
Nu mai e mult pana la Sanziene, cam pana atunci ma gandesc sa raman aici, pe paturica, cu o carte si sa incerc sa ma aleg macar cu o poala din ciresele acestei veri. Apoi va incepe ziua sa scada si noaptea sa creasca, frunzele in plopi sa fosneasca a toamna si noi sa ne consolam cu hambarele pline, bobocii numarati si toate celelalte complexe de greier mutat in furnica. Eu nu sunt, desigur, decat o biata greierusa silita “sa se dea dupa par” si sa fie furnica, dar ingaduie-mi macar cat tine suspinul acestei veri sa intonez un cri-cri jinduitor. Inca mai sper sa ma haiducesc odata, mai la Toamna Toamnelor si sa ma intorc la pielicica mea de greier, din copilarie. Deocamdata, pana la Sanziene, ma gasesti aici, la pazit ciresele care mi-au mai ramas. Cat mai e lumina, deschid Cartea pe care mi-am adus-o in cosulet. E vorba despre Momo sau Strania povestire despre hotii de timp si fetita care le-a inapoiat oamenilor timpul furat, de Michael Ende.
E o carte minunata, cu personaje simple, intelepte, atemporale, asa cum ne plac noua. Iti tai si tie o felie, sa gusti:
“Aspectul exterior al lui Momo era intr-adevar oarecum straniu (…). Era micuta si cam slabuta, incat cu cea mai mare bunavointa, lumea nu-si putea da seama daca n-are decat opt ani sau a si implinit doisprezece. Avea bucle negre ca pana corbului, zbarlite, (…) ochii foarte mari, minunat de frumosi si la fel de negri, iar picioarele ii erau de aceeasi culoare, caci umbla aproape intotdeauna desculta. Doar iarna purta uneori, ghete, dar erau diferite, nu se potriveau intre ele si pe langa aceasta ii erau si mult prea mari. Cauza era ca Momo nu avea nimic altceva decat ceea ce gasea intamplator sau i se daruia. Fusta ii era cusuta din diferite petice pestrite si ii atarna pana la glezne. Pe deasupra purta un surtuc barbatesc, vechi si mult prea larg, ale carui maneci erau suflecate la incheietura mainii. Momo nu voia sa le taie, caci se gandea, prevazatoare, ca va mai creste. Si nu se putea sti daca va mai gasi vreodata un surtuc atat de frumos si de folositor, cu atat de multe buzunare.
Sub scena napadita de ierburi a ruinei teatrului se gaseau cateva camere pe jumatate daramate unde se putea intra printr-o spartura a zidului exterior. Aici amenajase Momo o locuinta. Intr-o zi, pe la amiaza, sosira (…)cativa barbati si femei din vecinatate, incercand sa afle ce-i cu ea. Momo statea in fata lor privindu-i cu teama, caci ii era frica sa n-o goneasca oamenii. Isi dadu insa, curand, seama ca erau prietenosi. Ei insisi erau saraci si stiau ce-i viata.
– Asa, spuse unul dintre barbati, prin urmare iti place aici?
– Da, raspunse Momo.
– Si vrei sa ramai aici?
– Da, cu placere.
– Nu esti asteptata nicaieri?
– Nu.
– Vreau sa spun, nu trebuie sa te intorci acasa?
– Aici sunt acasa, raspunse repede Momo.
– Da’ de unde vii, fetito?
Momo facu cu mana un gest nedeslusit, aratand undeva in departare.
– Cine sunt parintii tai? isi urma omul intrebarile.
Copilul il privi nedumerita pe el si pe ceilalti si ridica putin din umeri. Oamenii schimbau priviri intre ei si suspinau.
- Nu trebuie sa te temi, continua barbatul, nu vrem sa te gonim. Vrem sa te ajutam.
In tacere, Momo dadu din cap. Nu era inca de tot convinsa.
– Spui ca te cheama Momo, asa-i?
– Da.
– E un nume frumos, dar nu l-am mai auzit niciodata. Cine ti l-a dat?
– Eu, spuse Momo.
– Tu singura ti-ai dat numele?
– Da.
– Cand te-ai nascut?
Momo se gandi si spuse intr-un tarziu:
– Dupa cate imi amintesc, am fost dintotdeauna.
– N-ai nicio matusa, niciun unchi, nicio bunica, niciun fel de familie unde te-ai putea duce?
Momo il privi doar pe barbat si tacu o vreme. Apoi murmura:
– Aici sunt acasa.
- In sfarsit, isi dadu cu parerea barbatul, dar nu esti decat un copil. Cati ani ai?
– O suta, spuse Momo sovaitor.
Oamenii rasera. Credeau ca era o gluma.
– Sa vorbim serios. Cati ani ai?
– O suta si doi, raspunse Momo si mai sovaitor.
(…) Ceea ce stia sa faca micuta Momo ca nimeni altul era sa asculte. Poate ca unii cititori vor spune ca asa ceva nu-i nimic deosebit, orisicine stie sa asculte.
Este insa, o eroare. Numai foarte putini oameni stiu cu adevarat sa asculte. Iar modul cum stia Momo sa asculte era cu totul fara seaman.
Momo stia sa asculte astfel incat prostilor le treceau dintr-odata prin minte idei foarte destepte. Nu deoarece ea ar fi spus sau ar fi intrebat ceva ce sa-i sugereze celuilalt asemenea idei, nu, fetita sedea doar acolo si asculta cu toata atentia si toata simpatia, privindu-l pe celalalt cu ochii ei mari, negri, iar el simtea cum deodata iau nastere in el ideile (…).
Momo se pricepea sa asculte astfel incat oamenii nehotarati si nedumeriti se lamureau (…) stiind ce vor. Sau cei sfiosi se simteau brusc nestingheriti si indrazneti. Sau cei nenorociti si amarati deveneau voiosi si plini de sperante. Iar daca cineva credea ca si-a gresit viata intru totul, (…) – ducandu-se si povestindu-i toate micutei Momo, isi dadea seama in mod misterios, inca in timp ce vorbea, ca se inselase amarnic, ca printre toti oamenii el nu exista decat o singura data, exact asa cum era, si ca tocmai de aceea era important pentru intreaga lume, in felul sau special.
Intr-un asemenea fel stia Momo sa asculte!”
(Michael Ende, Momo, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991)
Categorii:
Nu din gura, ci din carte
