A murit de inimă, cum mor poeții

Am cunoscut-o pe Simona când aveam 18 ani și încercam să-mi găsesc locul în noua mea viață de studentă. Am remarcat-o pentru că era frumoasă, luminoasă, ușor de distins între celelalte colege. Se machia îndrăzneț, cu creion negru și codițe la ochi, purta fuste largi, colorate, și centuri late încinse pe talia nebunesc de subțire. Am tot urmărit-o, cu ochi admirativi, măsurându-i silueta elegantă și hainele îndrăzneț asortate… Apoi, așa s-a nimerit, să mă mut cu ea în camera de cămin, la doar câteva zile de la deschiderea școlii. Și-mi amintesc precis că prietenia noastră s-a legat mai temeinic în seara în care am plecat amândouă de la cămin către Balul Bobocilor, tocănind cu pantofiorii înalți pe străzile – aurite de toamna anului 1987- ale unui București căruia noi, fetele venite din provincie, abia atunci îi descopeream farmecul.

Nu ne-am înscris la Miss Boboc

În sala de spectacole de la Casa Studenților Grigore Preoteasa am stat una lângă alta, urmărind împreună concursul de miss și regretând, cumva, că n-am avut curajul să ne înscriem și noi, fiindcă, cel puțin în seara aceea, eram tare frumoase amândouă. Dar ne-am consolat pentru lipsa de curaj comentând, cu umor, tot ce s-a întâmplat pe scenă, ca într-un exercițiu avant la lettre pentru toate cronicile pe care aveam să le scriem apoi cu semnăturile îngemănate.

Am scris, împreună cu Simona, cea mai frumoasă poveste de dragoste trăită cândva. Am scris-o nu doar în emoții și bătăi de inimă, nu doar în articolele noastre din ziarul Național, din Tabu, din Tango, din Marea Dragoste, ci și, la propriu, în cuvinte așezate în miile de scrisori de dragoste pe care ni le-am trimis una alteia în anii lungi de despărțire.

Simona a fost plecată din țară șapte ani. Anii noștri cei mai grei, cei mai complicați, i-am trăit departe una de cealaltă. A emigrat în Canada când Ilona, primul meu copil, avea doi ani, iar Tabu-ul pe care îl scriam împreună nu împlinise, încă, un an. Între timp eu am mai născut un copil, am divorțat, am rămas fără slujbă, am făcut o altă revistă, Tango-ul, de data asta fără s-o mai am alături pe Simona, ci alți colegi pe care i-am reîntâlnit, aproape toți, acum, la înmormântare. Apoi era cât p’aci să pierd Tango-ul, după care chiar l-am pierdut și l-am regăsit, în niște acrobații nebunești ale inimii și ale cumplitei prese românești, și asta în vreme ce pierdeam și regăseam și câteva iubiri dureroase, superbe, mințite, inventate, trăite pe muchia morții și a vieții.

Despre toate i-am povestit ei, Simonei, martor dintotdeauna al existenței mele neprefăcute. Ei i-am spus, mereu, adevărul cel mai adevărat, fără poleieli, fără zorzoane, fără rușini, fără vini, fără ezitări. Am fost trup și suflet una pentru cealaltă.

Nici Simonei nu i-a fost ușor în Canada, așa cum nici în România nu-i fusese și nici nu i-a mai fost după întoarcere. A ajuns la Calgary pentru o vreme, dar acolo nu și-a putut găsi locul și a plecat mai departe, către Toronto. A urmărit în toate plecările și venirile ei câte o iubire și a agonizat, iubind, vorba romanței triste, pe cine nu a meritat-o, în timp ce, la fel ca mine, schimba joburi, căuta metode de supraviețuire, se străduia să țină viu un ziar românesc și să nu moară de foame sau de deznădejde.

Din frumusețea scrisorilor noastre a zvâcnit ideea cărții “Noi suntem zeițe”, pe care am scris-o de dorul și de dragul Simonei și-al tuturor iubirilor noastre mereu căutate, niciodată găsite. Ăstimp am adunat într-o culegere splendidele și plinele de haz texte ale ei din rubrica din revistă, Voulez-vous tango avec moi, sub titlul “Sex în (per)versiune clasică” și am lansat cele două volume împreună, la începutul lui 2008, când ea s-a întors în țară pentru câteva zile.

La început de 2010 Simona a revenit de tot în România. Fugea de o iubire pierdută, căuta o alta, inventată, dorea liniște, tihnă, împlinire, ocrotire…

Operația. Silueta. Dragostea. Boala

Probabil că nu am să-mi iert niciodată cu adevărat propunerea pe care i-am făcut-o de a o ajuta să rezolve, o dată pentru totdeauna, problema chinuitoare a supraponderalității sale care îi închisese multe uși către siguranța de sine și către, credea ea, iubirile râvnite. Evocările ei – inclusiv cele făcute în aceste două ultime texte scrise vreodată de Simona “Te-aș adora, dar ești cam grasă” și “Ce-am făcut cu anii mei? Știu ei…”) – se referă adesea, sub glazura umorului ei inconfundabil, la remarcile grosolane ale partenerilor săi referitoare la silueta ei prea plină, la problemele ei de-a se afișa, de-a se îmbrăca, de-a se dezbrăca din cauza kilogramelor de povara cărora nu mai reușea să scape.

Simona s-a operat în vara lui 2010, făcând o gastrectomie – o intervenție chirurgicală eficientă, drastică și scumpă, pe care am achitat-o în rate și în barter. Dacă nu i-aș fi propus-o, Simona n-ar fi recurs la asemenea măsură niciodată, căci nu și-ar fi permis-o, deși visa la ea. Și probabil că ar fi fost mai bine așa.

Operația a fost blândă, fără probleme, perfect reușită, iar faptul că Simona și-a revenit încet-încet la silueta de odinioară a făcut-o să fie nespus de fericită, de veselă, de plină de speranță că va fi bine. S-a îndrăgostit în curând și a trăit împreună cu Doru prima ei iubire mare, fericită. Simona, însă, nu a respectat întocmai indicațiile postoperatorii ale medicilor. A mâncat ce nu trebuie și a băut mai mult decât a mâncat, pentru că stomacul ei nu-i mai îngăduia să-și facă mofturile de pofticioasă de odinioară. N-a ținut nicio zi de regim, deși nu mai avea colecist, iar ficatul începuse s-o sâcâie…

Mi-am spus de o mie de ori, inutil, ridicol, și absurd, că poate dacă nu ar fi făcut o asemenea schimbare fiziologică abruptă, pentru care psihicul ei n-a fost îndeajuns pregătit, trupul ei tânăr, în putere, nu și-ar fi stricat echilibrul ajungând la trei boli grave, incurabile, în atât de puțin timp. A făcut întâi ciroză, în primăvara lui 2015, iar în mai 2016 a venit diagnosticul de cancer mamar. Între timp, diabetul se insinuase discret, ca o altă veste proastă între multele porcării ale sorții. Și chiar dacă viața ei personală părea să înflorească, fiindcă Simona își găsise în cititorul și admiratorul scrierilor ei, prieten mai întâi virtual, Doru Roman, jumătatea și dragostea, făcuse nuntă mare și îmbrăcase o rochie elegantă de mireasă, trupul ei aduna tot mai multe neputințe.

Șalul de catifea mov

În iunie 2016, imediat ce primise cel de-al treilea diagnostic cumplit, cancerul, am început o campanie de strângere de fonduri prin intermediul partenerilor noștri generoși și curajoși de la Galantom. Simona avea nevoie de medicamente, de tratamente, de timp pentru recuperare, de posibilitatea de a face câteva analize în străinătate. “De când am cancer, am scăpat de foarte multe belele”, mi-a mărturisit Simona, iar pentru a demara campania am invitat-o să facem o ședință foto frumoasă, în care, respectând sugestia colegei noastre Cristina Grama, i-am propus Simonei să accepte rolul și stylingul original al Fridei Kahlo…

M-am dus, ca de obicei, la unul dintre magazinele creatoarei de modă Liza Panait, prietena noastră dintotdeauna, să împrumut câteva haine pentru pictorial. Știam că Simonei îi plac creațiile Lizei, căci de vreo 20 de ani încoace ne tot dăruise ținute frumoase, într-o sponsorizare generoasă care ne-a fost, mereu, de mare ajutor. Îmi amintesc perfect că la Eurovision, în 2000 și în 2001, avuseserăm, și eu, și Simona, costume moderne făcute de Liza Panait – eu unul crem, Simona, unul negru- și chiar anul trecut, în mai, la petrecerea aniversară a revistei Marea Dragoste – serbarea a 11 ani de tango- purtaserăm din nou, amândouă, ținute albe făcute special pentru noi de Liza, prietena noastră.

Înainte de pictorialul de anul trecut, am fost doar eu la magazin și am ales în grabă câteva rochii, mai mult negre, o bluză albastră și, ca să avem câteva accesorii colorate, am luat câteva brățări și coliere din mărgele și, pentru că mi-au atras atenția prin nuanța lor tandră, splendidă, deși erau împachetate undeva pe un raft, am cerut și două șaluri de catifea de mătase, unul albastru, iar celălalt mov. Nu l-am folosit, în poze, decât pe cel albastru. Pe cel violet l-am folosit ca să mascăm câte-un detaliu nedorit sau câte-o umbră din fundal… Și am uitat de el.

Pe 23 martie 2017, când ne-a blestemat vestea plecării definitive a Simonei, nu ne-am putut dezmetici, nici Dara, mama ei, nici Doru, nici eu, decât, așa cum face toată lumea, împărțindu-ne între noi treburile concrete, alergătura, treburile slujbei, anunțurile. Dara a știut ce pantofi va avea Simona. Cei de la nuntă, pe care îi adorase și și-i arătase, cu cochetărie, în toate pozele. Mie mi-a revenit căutarea rochiei… Și, ca întotdeauna, am sunat-o pe Liza, omul care ne-a fost alături mereu. “Îmi trebuie o rochie pentru Simona, i-am spus, înghițindu-mi lacrimile”. “Nu neagră, că e tânără”, a spus Liza, fără să ezite, fără să se gândească vreo clipă să mă refuze sau să mă amâne. “Am un material frumos, o catifea de mătase mov, o să-i fac o rochie lungă, elegantă”, mi-a spus.

Am luat rochia de la atelierul Lizei și am strâns-o cu disperare la piept. Și, în cel mai nebunesc gest cu putință, am așezat-o o clipă lângă pomișorul nostru înflorit ca să-i ducă Simonei, a doua zi, un strop de primăvară. “Primăvară care-ai fost, nu veni, n-ai niciun rost, poți să pleci, suntem reci, iarnă ni-i pe veci…”

Nu am recunoscut materialul eșarfei din pictorialul nostru decât a doua zi, când scotoceam prin pozele Simonei, de dor, de neputință, de durere, de deznădejde. Și n-am început să urlu decât atunci când am văzut-o pe Simona cu mâna întinsă spre catifeaua aceea, ca într-o premoniție, ca într-o chemare a liniștii, ca într-o nouă confirmare a faptului că drumurile ne sunt desenate dinainte pe hărțile destinului și toate duc spre pășunile Raiului.

Sfârșitul nu-i aici, nu-i aici…

Simona avea cancer, diabet și ciroză. Dar a murit de inimă, cum mor poeții. Căci poetă a fost, în felul ei de a scrie și de a trăi, cu gesturi și decizii aflate mereu dincolo de regulile banale, împovărătoare ale vieții meschine.

“Noi suntem zeițe” îi spuneam, cândva. Acum, când sunt îngenuncheată de durere și neputincioasă să văd mai departe de pâlpâirea lumânării care îmi face semne de dor, nu mai cred. Dar știu că va veni o zi când îmi voi recăpăta puterea de a povesti despre gustul ambroziei pe care Dumnezeu ne-a turnat-o în cafelele băute împreună, despre curajul pe care ni l-am găsit întotdeauna împreună, amestecând lacrima de tristețe cu aceea din hohotul de râs, despre cum am crescut împreună, despre cât am iubit-o pe Dara, mamă și soră mai mare a noastră, despre cum am glumit mereu că semănăm cu fetele de la ABBA a căror muzică o adoram, despre cât de mult ne-am dăruit una celeilalte, într-o iubire al cărei sfârșit, cum spunea Moțu’ – cât de mult l-am admirat pe el și pe serena lui Anda Pittiș! – nu-i aici, nu, nu-i aici.

Material scris în 28 martie 2017

Fotografii de Paul Buciuta