fbpx

Adrian Daminescu: Pentru mine este o mare deosebire între Dragoste și Iubire

de

În preajma sărbătorilor de iarnă, dialogul onest al Darei Codescu cu unul dintre cei mai iubiți artiști ai țării noastre, cântărețul și compozitorul Adrian Daminescu, a scos la iveală amintiri, emoții, doruri, dorințe.

Interviu de Dara Codescu

Fotografii din arhiva artistului

Dara Codescu: E, din nou, decembrie… Se-aud colinde pe sub ferestre! Ce Sărbători de altădată îți vin în minte, cerând dreptul la neuitare?
Adrian Daminescu: În primul rând Crăciunul! Crăciunul a existat întotdeauna pentru mine ca ceva real. Are formă, generozitate, miros și gust, prin urmare, e chiar viu, nu doar un spirit – precum se zice. Forma: de sărbătoare cu luminițe și brazi împodobiți cu globulețe și beteală; Generozitatea de a-i face pe ceilalți fericiți prin cadouri și atenții, unele poate chiar personalizate și mirosul de brad combinat cu arome de sărmăluțe, fripturi, prăjituri sau turtă dulce. Da, pentru mine e cea mai frumoasă și vie sărbătoare din an.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai evocat des anii petrecuți la Timișoara. În vlogul lui Andrei Partoș, vorbeai despre mirosul de pâine caldă, care te amețea olfactiv pe străzi. O amintire care te proiecta bergsonian în acea vreme! Pentru că străzile, ca și casele, au memorie… Alege o stradă a Timișoarei, reglează-ți respirația în ritmul vârstei de atunci și spune-mi ce vezi, ce simți?
Adrian Daminescu: Nu stiu cât de bergsonian am să mă pot proiecta în acestă frumoasă întrebare, deoarece starea mea de oboseală de sfârșit de an nu prea îmi permite să fac diviziuni intre intuiție și intelect, dar am să încerc să mă exprim cât mai literar să pot fi înțeles de toți cititorii noștri.

Deși m-am născut pe strada Sorin Titel nr: 20, (fosta Leningrad) din Timișoara, la data de 02 -Oct-1956, această adresă mi-a fost ștearsă din minte, deoarece tatăl meu fusese chemat în ‘55 la Constanța pentru a înființa o Operă în acest oraș, așa că părinții mei au părăsit domiciliul din Timișoara stabilindu-se în Constanța. Dar strada Drobeta nr 18, din Timișoara, e strada copilăriei mele, la bunica mea “Omama”(mama tatălui meu), unde reveneam, orice ar fi fost de câteva ori pe an. Clasa II-a am făcut-o acolo la școala nr 9, care se afla la două străzi de casa bunicii. Casa bunicii era boierească cu curte, o gradină mare, foarte îngrijita și cu un nuc imens înfipt în centrul ei, iar bolta viței de vie te conducea de la intrare vreo 15 metri până acolo unde începea să mijească grădina Raiului – cum îmi plăcea mie să-i zic-. în fundul grădinii aveam doi purceluși, porumbei albi și rotați, vreo 20 de găini și doi cocoși foarte mari, superb colorați, pintenați, dar atât de războinici, încât nu ajungeam să mă joc cu porumbeii din cauza atitudinii mult prea protective față de găinușele lor. Iar când se luau la harță între ei, era un spectacol de neuitat. Mai aveam pe-acolo și o vană mare din plastic gros de la nu știu ce utilaj adus de nasul meu Silviu, avea trei pe trei metri și era adâncă de un metru, pe care vara o umpleam cu apă și o foloseam ca piscină. Aici îmi petreceam verile timpul liber, cu colegii și familia, când am revenit la scoală, în anii ‘73 la liceul de muzica Ion Vidu. Acele momente au reprezentat perioada mea de boemie. Eram de nelipsit la spectacolele Operei Timișorene, de la teatru sau orice manifestare artistică și te rog să mă crezi că de acestea Timișoara nu a dus niciodată lipsă, iar primăvara și toamna îmi plăcea să mă plimb prin parcul Rozelor, unde era și o grădina de vară cu o scenă generoasă și unde din când în când dar nu foarte rar, mai canta cate o fanfară de promenadă, sau vreo trupă de rock ori folk. La un moment dat începusem să mă număr și eu printre ei. Bega era și ea prezentă cu terase romantice, unde, în fiecare seară, se adunau tineri studenți îndrăgostiți sau de aiurea și ascultau muzică jazz. Mi-aduc aminte de Terasa “Flora”, unde dese ori mergeam cu prietenii, colegii de trupă, sau altădată cu familia, care era destul de numeroasă, căci e vorba de cele trei surori ale tatălui meu: Medi, Edith și Ena și vărul meu Sandi. Totul era frumos relaxant și civilizat. Mi-e tare dor de acele vremuri… câteodată mai visez că sunt atunci acolo, în “orașul cu pâinea cât roata carului” și cu parfum de Dumnezeu, pe spatele căreia -înainte de orice masă-, se făcea întotdeauna stând în picioare din căință și respect, cu cuțitul, Semnul Crucii.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai afirmat că ai trei pasiuni: muzica, gătitul și pescuitul. Despre teatru nu ai spus nimic, dar talentul tău actoricesc este evident. Capacitatea de a trece de la registrul comic, la cel liric, confirmă talentul indiscutabil de a intra într-o anume stare. Ce fel de personaj ți-ar fi plăcut să joci?
Adrian Daminescu: Nu mă pot gândi la vreun rol anume. Încă nu mi s-a arătat această posibilitate, dar cred că nu aș fi făcut doar față încercării, ci cred că aș fi făcut creație atât în roluri dramatice, cât și comice.

Marea Dragoste / revistatango.ro: “Cât aș vrea/Să fim copiii de-altădată/Prin povești să alergăm” -sunt câteva versuri dintr-o piesă cunoscută. Când crezi că ai ieșit din povești? Ieșim vreodată din ele?
Adrian Daminescu: Nicidecum… dacă nu uităm niciodată momentele frumoase din viața noastră – care de fapt ne-au definit pe noi ca oameni și ca personalitate și atât timp cât le reevocăm și le împărtășim cu drag apropiaților noștri, povestea rămâne nemuritoare , iar noi vom fi pentru totdeauna în ea. Numai perfida uitare te scoate pe veci din peisajul poveștilor tale.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Înainte de a coborî din povești, ne îndrăgostim fără preaviz – “Și, m-am îndrăgostit de tine, /De tine, de tine, de tine” – deși nimic din ce ne înconjoară nu vibrează în registru romantic. Îndrăgostirile vin repede și pleacă la fel de repede. Te-ai îndrăgostit de multe ori, te-au marcat în vreun fel iubirile fulgerătoare?
Adrian Daminescu: Aș fi un mincinos să afirm că nu. Fiecare poveste de dragoste m-a marcat într-un fel sau altul… și când spun “marcat”, ori vorbesc de vreo experiență urâtă pe care a trebuit s-o țin minte ca exemplu toată viața, ( De…mi-au intrat și rămas toate la baza “conului meu de memorie” la care face referire Henri Bergson), astfel încât să stiu să nu o mai repet, ori iubirile pure și sincere, foarte rare de altfel, prin care am trecut și acele adevăratele povești de iubire – vezi că nu pronunț dragoste-, pe care le evoc în minte deseori pentru a nu le uita vreodată.
Vezi Dara… pentru mine este o mare deosebire între Dragoste și Iubire. E ca de la Ana la Caiafa. Dragostea este o experiență (plăcută sau neplăcută), dar care ține întotdeauna de trup și plăcerile lui, iar Iubirea este un sentiment puternic care ține de Suflet. De fapt Iubirea este ruptă din lumina lui Dumnezeu, care e atât de puternică, încât se spune că nici Sfinții cei mai sfinți din Ceruri, nu-I văd chipul Lui Dumnezeu din cauza luminii în care e înveșmântat. Deci iubirea e capabilă de cele mai mărețe lucrări. Cel care iubește puternic nu vede defectele fizice ale partenerei sau partenerului în schimb dragostea nu există, dacă există defecte fizice. În Iubire găsești cu ușurință și dragoste, dar în dragoste numai interes, de obicei cu conotații sexuale. De aceia când vorbesc despre muzică, eu spun: “Iubesc muzica” și nu “Sunt îndrăgostit de muzică”… Viața și experiența m-au făcut să fac deosebirea dintre ele…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Vine și ziua când “cred, cred în vorbe de dragoste” – o demonstrează piesa “Eu te voi iubi”.
Ce face diferența între o iubire pasageră și una profundă, de neuitat?
Adrian Daminescu: Doar ce ți-am povestit… Iubire pasageră nu există, ci doar dragoste pasageră. Iubirea rămâne și după ce te înalți la Ceruri. Pleci cu Ea pur și simplu. Sunt deja expert în această problemă și știu ce spun. Dar ca să răspund punctual la întrebare, este Iubirea împărtășită. Iubirea profundă și de neuitat se creează pe baza unor idealuri comune, când ajungi să nu-ți mai fie teamă să te arunci cu capul înainte de teama că ce-o să zică ea, cum o să reacționeze, ce atitudine o să ia? Pentru că știi că întotdeauna ea te vă prinde în brațe să nu cazi în hău, Iubirea profundă se bazează pe încredere, respect și sacrificiu total în orice clipă din partea amandorora. Îmi aduc aminte de o superbă melodie a lui Florin Bogardo, care se intitula: “Iubirea cea mare” în care spunea:
– Iubirea se cere păzită / De oarba ispită,/ De focul rebel./ Păzită cu zel/ Cu săbii de-oţel/ Și de ea şi de el/ La fel!…
Eh…chestiile astea fac diferența!

Marea Dragoste / revistatango.ro: Piesa “Trecător prin viața ta” pare să limpezească incertitudinile. E de remarcat atingerea unui liman. Și te-ai oprit, totuși! Doar atunci când ai întâlnit femeia vieții tale! Ce a adus ea în viața ta?
Adrian Daminescu: Cât a putut… nimic mai mult, dar când a putut, mi-a adus din ce în ce mai mult. Ea a ajuns să-mi fie cerul din  lumea mea asta materială, de care m-am agățat de fiecare dată când când nu mai simțeam pământul sub picioare, ea mi-a fost toiag atunci când mi-a fost greu să pășesc și izvor cu apă cristalină când mi-a fost sete. Aș putea umple toate paginile numai cu ceea ce mi-a adus, și-mi aduce ea… Iubita mea soție Daniela.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Dincolo de toate iubirile, ne domină iubirea de pământul pe care ne-am născut. Este iubirea supremă, aceea care ne înalță și ne definește – iubirea de țară. Mărturisesc că, de-a lungul anilor, cântecele cu temă patriotică nu m-au emoționat. Nu puteam ignora formalismul, clișeul, stereotipia mesajului. Dar am ascultat “România” – muzica și versurile îți aparțîn – și nimic n-a mai fost la fel! Interpretarea ta este copleșitoare, totală, sub lumina întregului iubirii. Omul Adrian Daminescu este complet diferit, este un cumul de trăiri. Vorbește-mi despre nașterea acestei piese, pentru că o cânți nepământean de frumos!
Adrian Daminescu:  Nici nu stiu cum am compus această piesă?!… Cred că din mândrie patriotică terfelită. Mineriada din ’90, a fost pentru mine ca și căldarea de lapte vărsată de vacă. După ce ne-am câștigat cu greu o imagine frumoasă în lume, cu revoluția, am stricat cu mineriada. Eram la Londra, deja căsătorit de câteva zile și mă dusesem la pescuit, când deodată apare soacra mea cu niște reviste în mână, le așază lângă mine și-mi spune pe un ton calm, dar și trist: – Uite ce-au făcut românii tăi… Pentru prima dată în viață, nu știu cum am ajuns acasă, m-am așezat la pian și ca și când mintea și mâinile mi-au fost de vreun duh artist în zece minute cântecul a fost gata cu text cu tot, și l-am înregistrat ca demo.
Dar amăraciunea mea era atât de mare, încât numai de audiție nu-mi ardea. Mi-am consumat mai târziu într-un Pub de lângă casă tot amarul în câteva pahare de Guinnes și mi-aduc aminte că am avut și un somn ușor zbuciumat cu vise nu prea plăcute. A doua zi am ascultat melodia care încă nu avea încă titlu, m-a impresionat și atunci i-am dat semnificativ numele de „România”. E o melodie în două părți. Partea doua e mai optimistă, dar am compus-o în țara iar textul i l-am încredințat prietenului meu Dan V. Dumitriu, și a fost cântată la Mamaia 1990, dar fiind o doină de jale a fost considerată de comisie mult prea lungă, așa că a fost depunctată de juriu. Am integrat-o în recitalul meu de a doua zi și având un succes cu cincisprezece minute de aplauze și cu lumea în picioare. De atunci încoace radiourile mi-au respins melodia de teama de a nu se pune rău cu guvernele, iar copiii ăia frumoși de la Radio Zu, Mihai Morar și Daniel Buzdugan impresionați de cântec și mesajul său, l-au introdus în cotidian pe posturile lor, după care a fost preluat și de alții. Asta e toată povestea acestui cântecul meu „România”

Marea Dragoste / revistatango.ro:  “Doamne, cum ai lăsat/ Patimi și ură/ Să stingă iubirea din noi?” – este un fragment dintr-o altă piesă, “Doamne, nu uita!”, pe versurile lui Dan V. Dumitriu. O splendidă rugă, adresată divinității, sub povara lacrimii muritorului copleșit de ceea ce se-ntâmplă în jurul lui. Textul piesei te conduce către asumarea durerii unui neam întreg. Sinceritatea mesajului este indubitabilă. Spune-mi cum ai trăit acest mesaj?
Adrian Daminescu: Minunata melodie a lui Ion Cristinoiu, încununată de această minunată poezie – pentru că numai text nu e- , mi-a fost încredințată de la început de către cei doi, pentru dramatismul ei, iar eu am abordat-o în felul meu, tot cu dramatism și convingere, așa cum am făcut de fiecare dată cu piese serioase de acest gen, trăind piesa ca și când aș fi scris-o eu. Așa am procedat întotdeauna când am avut versuri cu astfel de încărcătură… m-am confundat cu ele și cu melodia, uitând de tot ce mă înconjoară.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Se simte nevoia unui zâmbet, care să atenueze starea apăsătoare traversată de noi toți. În mai multe apariții publice, ai afirmat că piesele cele mai frumoase ajung să fie cântate de Gabriel Cotabiță. Dacă nu aș ști că sunteți prieteni, aș cita din “Titanic vals”: “nimic nu e mai al dracului decât norocul altuia”. A fost o glumă, desigur! Confirmi?
Adrian Daminescu: A fost într-o singură emisiune, la Măruță în luna iulie a.c; și n-am spus: “cele mai frumoase”… ci cele mai șlăgăroase, adică simple și ușor de reținut.Melodii de public. Gabi e și el un solist excepțional care a meritat aceste șlagăre, dar mie mi s-au încredințat întotdeauna -nu știu de ce- numai melodii foarte grele, de linie, festivaliere cu ambitus foarte înalt, compozitorii ne realizând că nu sunt tenor, ci bariton liric. Oricum de dragul lor am acceptat să fiu chiar și tenor.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Încă se mai aud clopoțeii colindătorilor! Ai pregătit bradul, ai aranjat darurile sub el?
Tu ce dar aștepți de la Moșul? Dacă-mi spui acum, dorința ta se va împlini! Parol!
Adrian Daminescu: Să fim sănătosi!

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.