Dan Puric: Niciodata nu am pus arta mai presus de dragostea mea

De la tata am invatat ocrotirea fata de femeie

Marea Dragoste / Tango: Cu ce s-au ocupat parintii dumneavoastra? Cum v-ati trait copilaria?

Dan Puric: Amandoi parintii mei erau medici la Nehoiu, o comuna din judetul Buzau. S-au intalnit acolo intr-un mod accidental. Tatal meu a facut parte din familiile de boieri ale neamului, 1000 de familii de boieri care tineau pamant, avea si el vreo 500 de hectare de pamant, nu era un boier mare… Si-a plecat dupa nationalizare ca sa nu-l aresteze. Si-a luat totul intr-un geamantan, si-a lasat toate pamanturile pe care iata, acum Securitatea nu mi le da inapoi. Am pamanturi de la 1870, de la Sultan. Erau mocani, plecati cu oile, cine stie cate generatii.
Unul dintre strabunicii mei a avut casa Puric, unde s-a facut declaratia de la Pades a lui Tudor Vladimirescu, deci eu pot fi mandru ca unul dintre strabunii mei pe linie paterna a avut demnitatea si curajul sa-l gazduiasca pe Tudor Vladimirescu si Tudor a avut incredere sa puna capul pe perna lui. Numai lucrul asta si te fascineaza! Tata a fost deposedat abuziv, ca si altii, n-a facut nici un rau in viata lui, nu facea nici politica… Si-a plecat intr-o comuna mica, sa nu-l gaseasca ciuma comunista si sa-l aresteze numai pentru faptul ca a avut pamant. Stiu ca mama mi-a zis ca, pana sa implinesc eu vreo sase ani, isi tinea otrava in buzunar, in caz ca-l ridicau, sa se otraveasca, pentru ca torturile erau cumplite. Soljenitin a spus ca in puscariile din
Romania s-a atins maximum de teroare, peste ce a facut Stalin!

Marea Dragoste / Tango: Acestei plecari in exil ii datorati existenta dumneavoastra, fiindca asa a intalnit-o pe mama dumneavoastra?

DAN PURIC: Mama mea era medic stagiar, o frumusete speciala, hollywoodiana, o zana blonda. Tatal meu era mult mai in varsta decat ea. Avea 53 de ani cand m-am nascut eu. O diferenta extraordinara. Cum a dat bunul Dumnezeu sa se intalneasca! Eu mostenesc de la mama spiritul comic. Felul cum povesteste ea cum s-au intalnit este genial, extraordinar: „Draga, intr-o zi a venit unul la mine un satean bolnav si l-am intrebat: «Cine v-a tratat? Care doctor?» «Puric». Am ras o juma’ de ora. Cum sa-l cheme pe asta Puric? Iti dai seama, draga, bine ca nu-l cheama Plosnita! Si-am ras cu lacrimi! Si-ntr-o zi a intrat o aratare pe usa, unul slab asa, saracul, abia se tinea pe picioare. Si-am aflat ca el era doctorul Puric. Draga, nu dadeam doi bani pe el, dar, la un moment dat, mi-a venit sa-i fac un sendvis, draga, ca era asa slab, am vrut sa-i dau sa manance. Si-am auzit un tipat: «Domnisoara, dumneavoastra, daca ati fi sotia mea, nu v-as lasa sa puneti mana pe nimic!» Auzi, draga, ce mi-a zis, nemernicul, si dupa un an de zile ma lasa sa tai lemne cu toporul in curte!“ Evident ca mintea, tata toata viata a ocrotit-o, dar era povestea ei despre ceea ce s-a intamplat. Tata avea o noblete, o rasa extraordinara, eu lui i-am dedicat „Toujour l’amour“. De la el am invatat ocrotirea fata de femeie, el a ocrotit-o toata viata pe mama, de asta se si rasfata, ea, care este o tipa enorm imaginativa, este esenta de feminitate. 

Marea Dragoste / Tango: Acolo v-ati nascut si ati copilarit?

DAN PURIC: M-am nascut la Buzau, probabil ca acolo erau conditii mai bune decat in comuna, si pe urma am copilarit la munte, intre rauri, intre munti, ceea ce a fost un mare privilegiu. Am crescut acolo. Apoi m-a luat bunica mea, care era un fel de führer, mama mamei, care provenea din familia de boieri Sbiera. cand mi-au dat Premiul Academiei si m-am uitat pe perete, era acolo un strabunic si se uita la mine! A fost fondatorul Academiei, strabunicul a fost Constantin Sbiera, mare inginer, a facut caile ferate in toata Moldova, foarte multi au fost avocati, unul a fost profesorul de romana al lui Eminescu, adica foarte multi – de-o inteligenta si-o tarie romaneasca extraordinara. Bunica mea, care era profesoara de romana si de franceza, mi-a transmis un soi de corectitudine a lucrului bine facut, o corectitudine taraneasca. Nu exista minciuna. Nu exista lucru prost facut. De o autoritate extraordinara. Am crescut aproape intr-un matriarhat teribil de frumos.

Un copil te face tata

Marea Dragoste / Tango: De ce credeti ca in zilele noastre oamenii nu mai pretuiesc casatoria si se prefera tot mai mult traiul in concubinaj? Cum s-a ajuns aici?

DAN PURIC: S-a ajuns dintr-o trauma repetitiva, dintr-o descrestinare lenta, dintr-o spaima reciproca de celalalt, din faptul ca taina casatoriei nu a fost traita asa cum trebuie. Nu s-a trait taina, ci oficializarea la sfatul popular, in care statul garanteaza… Ce garanteaza?! Iubirea nu se garanteaza. Traim o perioada de schilodire sufleteasca, pe care personal am simtit-o. Nu ma dau sfant, dar am cunoscut lucrul acesta din interior, in care un sistem din afara incepe sa prabuseasca familia, in care unul dintre ei fiind de factura mai slaba, sau amandoi intr-o criza, sau necrestinati, incepe patinajul. Un crestin autentic se casatoreste altfel si traieste altfel. Lucrul acesta la noi a fost distrus si este distrus in continuare, se merge catre o secularizare a societatii, catre omul contractualist. Situatia contractualista, banii pusi separat, creeaza individualismul. Banii pusi impreuna inseamna comuniune, inseamna dragoste. cand eu pun banii separat, inseamna ca mi-e frica si-atunci toate cuplurile merg pe un interes si dragostea devine sex, devine consum alimentar. E o discutie atit de vulnerabila, care ne marcheaza pe toti. Problema e nu cum de s-a ajuns, ci cum de am ajuns? Ca nu altii au ajuns, noi, astia care vorbim, am ajuns cu-aceste spaime! E nevoie de-o intoarcere catre taina bisericii, catre taina casatoriei, care este o minune.

Marea Dragoste / Tango: Pentru noi, adultii, mai gasim solutii, dar ce facem cu copiii care cresc fara mama si fara tata, cum rezolvam problema asta?

DAN PURIC: Nu ma intreba pe mine, ca eu sunt cazul! Si asta e lucrul care ma doare cel mai tare. Niciodata in viata mea nu-i voi putea da inapoi fiului meu momentele de singuratate pe care le-a avut. Eu am fost in plina furtuna, dar tot Dumnezeu te-ajuta, nadajduind ca exista, prin credinta si prin intalnirile pe care le ai cu el, un contact de alta factura, in care tu nu incerci sa recuperezi ceva, ci incerci sa-i dai cu toata inima ceea ce ti-a dat tie Dumnezeu. Iubind, simti ca poti recupera lucrurile, ca se lipesc cioburile sparte. Copilul meu stie, raportul dintre mine si Octavian este un raport de o sensibilitate deosebita, in care tacerile si intelegerile lui m-au ajutat sa traversez anumite lucruri, nicidecum reprosuri sau lucruri uzuale in asemenea situatie. Si intelegerile lui mi-au vindecat suferintele mele. Era de asteptat ca eu sa fiu intelegator in situatia lui. El a inversat raportul. Asta e de la Dumnezeu, nu poate sa fie de la mintea unui copil de 14 ani. Credinta adevarata te-ajuta sa treci. Eu discut cu el adevarat, dar cu dragoste, chiar si cand am sa-i reprosez ceva sau el mie. Nu este reprosul care sa nu aiba dragoste, chiar si cand ne certam. Eu nu negociez cu Octavian nimic, pentru ca el e copilul meu. Eu n-am negociat cu tata nimic, eu l-am iubit. Si reciproc. Si discret. O singura data am simtit asa, ca pe o tragedie antica, cand plecam militar in armata cu servieta aia de lemn nenorocita, in puscaria vietii mele. Tatal meu, in varsta, m-a condus la gara. Si-acolo, se desparteau iubite de iubiti, copii de parinti, era armata grea. Se stia ca acolo era o castrare a tineretii. Multi s-au sinucis. Si stiu ca batranul boier nici macar n-a ridicat mana sa-mi faca la revedere. A stat asa si-am mai putut sa vad ca-i curgea o lacrima. Avea saptezeci si doi de ani, nici nu stia daca mai traieste pana ma intorc.

Marea Dragoste / Tango: Cum v-a schimbat viata aparitia copilului? Ce valori s-au schimbat?

DAN PURIC: Eu am fost un tip foarte naravas. Nu mi-am dorit un copil cu orice pret, din infantilismul fiintei, nu din egoism. Nu credeam ca sunt in stare de asa ceva, dar el, pur si simplu, a aparut. Dar exista un lucru care te modifica din mers. Nu catre o paternitate in intelesul comun, nu e in natura mea (eu si-asa am muncit de m-am casapit tot timpul ca sa supravietuiesc, nu ca sa traiesc. Nu pot sa zic niciodata ca in Romania am trait. Eu, pana oi muri, o sa spun ca am supravietuit. Am trait numai in fata lui Dumnezeu, asta da, pot sa spun. N-am vieti sa-i multumesc cat mi-a dat. Dar social, economic, am supravietuit). Si-atunci, foarte greu aveam contact fizic cu fiul meu. Dar l-am vazut cum creste, la un moment dat il duceam la gradinita, la scoala, si una dintre lectiile uriase pe care Octavian mi le-a dat cand avea vreo cinci anisori, era la gradinita, a fost cand, intr-o dimineata, a luat hotararea sa ia la gradinita niste jucarii, un iepuras si-un ursulet. Si i-am spus ca nu pot sa-l transport cu tot cu jucarii si mi-a dat una dintre cele mai tulburatoare lectii pe care ti le poate da copilul tau tie. Ger afara, viscol, zapada pana la genunchi, abia am prins o masina, plina cu muncitori, la 7 dimineata, cu copilul in brate. Jucariile le tinea cu o tenacitate extraordinara. Si am ajuns la gradinita, l-am dezbracat, i-am pus alte hainute, si-a luat jucariile si l-am bagat inauntru. Printr-un geam care nu era vopsit, eu, curios, m-am uitat sa vad daca se duce la locul lui. Si, in clipa aceea s-a intamplat unul dintre cele mai frumoase momente ale vietii mele: s-a dus in mijlocul gradinitei, a venit educatoarea… El statea cu jucariile la spate. Si dintr-o data a zis: „Uite!“ Si in clipa aceea a inceput o revolutie! Pentru ca educatoarea le interzisese sa vina cu jucariile la gradinita. Iar el a spart regula, dar n-a fost vorba de o rebeliune, ci de o dragoste de frumos, le-a aratat iepurasul si ursuletul. Tot ce-am facut eu in arta, in fata publicului, a fost asta. Si a mai avut o chestie extraordinara, pe care as transmite-o comunitatii europene care ne obliga sa traim cand aderarea, cand tranzitia, sau securistilor care ne conduc si care ne obliga sa traim in Romania postrevolutionara, asa cum Ceausescu ne obliga sa traim epoca de aur. Pe la vreo cinci ani, a vazut la televizor o reclama cu un cutit care taie tabla, o cutie de bere. Mama lui era in bucatarie, era de Craciun, facea sarmale si taia cu un satar niste carne, iar el a luat cutitul si a taiat firul de la telefon exclamind aceleasi cuvinte din reclama. Iar eu, care sunt total atehnic, nu stiam cum sa leg firele la telefon. Ca sa-l pedepesesc, i-am spus ca trebuia sa ma sune Mos Craciun, sa vina cu jucarii si n-am sa pot sa mai vorbesc, va trebui sa-l caut si sa-i spun ce s-a intamplat. Si a-nceput sa-i curga o lacrima si mi-a zis: „Spune-i lui Mos Craciun, daca te vezi cu el, ca noi, copiii, nu putem sta cuminti un an de zile pana vine el cu jucariile!“ Asa le putem spune si noi astora, ca nu putem sta cuminti cinci ani de zile, pana fac ei aderarea sau zece ani, pana ne integram! Noi trebuie sa traim! Nu e minunat? Un copil te face tata. Nu trebuie sa joci tu un rol social, n-ai nevoie de alocatii de la stat.

Marea Dragoste / Tango: Credeti ca putem sa iubim in viata si a doua oara cu inocenta primei iubiri?

DAN PURIC: Citeam undeva ca dragostea o poti intalni de doua-trei ori autentic, puternic. Dar unii au intalnit-o o singura data. Nu se poate generaliza. Suntem o taina atat de mare. Socrate zice: „Cunoaste-te pe tine insuti.“ Cum te cunosti pe tine insuti? Facand o introspectie. Goethe spune ca n-a vrut sa spuna asa ceva, a vrut sa spuna „te cunosti pe tine insuti in relatie cu celalalt“. Si eu vin si spun ca, peste ei, este Grigore Denisa, un sfant, care spune ca „mai degraba cunoastem cerul si marea decat sa ne cunoastem firea“. Stai langa un om o viata intreaga si nu-l cunosti. La un moment dat, poate avea o reactie, o reactie ingrozitoare. Cum s-a intamplat cu Livia Jiga, dresoarea care a murit ucisa de tigrul ala pe care l-a crescut de mic. Pe urma a murit si tigrul, n-a mai mancat…

N-am prea apucat sa strang bani pentru vremuri grele

Marea Dragoste / Tango: Care este relatia dumneavoastra cu banii? Cat de importanti sunt banii pentru un artist?

DAN PURIC: Nu sunt un om legat de bani, dar nici nu am o asceza totala, ci sunt asa, in virtutea normalitatii, exact cum a dat Dumnezeu, sa ai cat iti trebuie si sa ai acolo stransi si pentru vremuri grele. Eu am muncit tot timpul pentru cit mi-a trebuit, n-am prea apucat sa strang pentru vremuri grele si de asta vremurile grele m-au prins aproape disperat. Incerc sa impun un pret al valorii in Romania. Chiar acum, i-am spus un pret cuiva care m-a invitat, si i-am aratat ce-nseamna un „One man show“ de o ora si douazeci de minute. Si el s-a mirat, eu cerand un sfert din cat cere un manelist! Si se minuna ca eu cer banii astia. Iti dai seama ce bolnav era bietul om, cat de schilodit interior. Eu am fost chemat ca sa joc la Cotroceni pentru un sendvis. Sa chemi un artist care a fost in toate colturile lumii si a avut milioane de spectatori pentru un sendvis e o dovada ca nesimtirea ti-a luat si ultima celula din corp. Pai, ma compar eu cu banii unora dintre astia de la televiziune, de la divertisment, care au milioane de euro? Eu vin in sandale, ala trece cu Porsche pe langa mine si ma si calca. Eu nu ma plang, Dumnezeu mi-a dat imens, dar trebuie sa spun, sa numesc corect lucrurile.

Marea Dragoste / Tango: Credeti in teoria prezentului, a celor care spun ca trebuie sa ne eliberam de trecut, ca sa fim fericiti?

DAN PURIC: Nicolae Iorga spunea ca numai aplecandu-ne asupra trecutului putem avea taria faptelor de astazi. Omul castrat de trecutul sau, al familiei, al identitatii sale nationale, culturale, este omul care poate fi manipulat foarte repede. Sub indemnul „Traieste-ti clipa!“ sta si generatia politica de la noi, care n-are trecut. Toata ceata asta de handicapati sare peste trecut, pe ei nu-i intereseaza ca s-a murit in puscarie pentru tara, pentru neam, pentru familie. Astia sunt cretinoizii care cred in „Traieste-ti clipa!“. Pentru ei, istoria a inceput astazi la ora doua fara douazeci si dureaza pana diseara la Actualitati sau cand se uita ei la OTV. Trebuie sa deconspiram si ca „Traieste-ti clipa“ mai este altoit, din cand in cand, si cu o filozofie budista care are alte dimensiuni, pentru ca budismul nu e o religie, e o filozofie, dar nu intram in comentarii legate de asta, caci acolo avem de-a face cu alta cultura, cu alte dimensiuni si alte sinapse. Noi discutam din punctul de vedere crestin. Iar indemnul crestin este acela de-a te pregati. Sunt oameni care, dupa viata asta, pun, punct si altii care pun virgula. Crestinul pune virgula. Toata viata asta te pregatesti. Iar noi toti tractam dupa noi un trecut. Tot Nicolae Iorga spunea ca „odata cu noi mor inca o data toti mortii nostri“.

Marea Dragoste / Tango: Dar nu avem o datorie fata de propria noastra fericire? Unde gasim fericirea in viata asta, inainte sa punem virgula?

DAN PURIC: A fi fericit nu inseamna a te izola de trecut. A fi fericit nu inseamna a trai in sensul primar, de primata sau ca meduza care are simetrie radiala si se duce acolo unde-i hrana. Fericirea adevarata este, dupa unii care zic „a trai pentru a avea“, bogatia. Sunt oameni care sunt fericiti daca au vile, jeep-uri, masini. Nu-i pacat in „a avea“. Un preot spunea  ca „banul e o funie care te poate cobora in iad sau te poate urca in rai, depinde ce faci cu ea“. Sunt oameni bogati care sunt minunati, care ajuta, care dau, sunt bogatii care sunt la a patra, a cincea generatie. Oamenii care au un capital autentic nu trebuie acuzati. Ii acuzi pe cei cu bogatii spontanee, din astea care s-au facut dupa ’89. Si-au facut si un album cu 300 de insi care sunt milionari. Ei sunt de caz penal, dar vor sa se legitimeze ca sunt normali, ca furtul face parte din business, ca businessul este ceva normal… Asa e,
businessul este o chestie normala, atata timp cat nu se bazeaza pe frauda.

Marea Dragoste / Tango: Unii cred in „a fi“…

DAN PURIC: Altii spun „a trai pentru a fi“. Si asta este un lucru important, pentru ca trebuie sa fii in viata asta, sa ai o anumita atitudine. Crestinul spune un lucru extraordinar care sare din sistemul de referinta. El spune „a trai pentru a invia“, care n-are legatura nici cu „a fi“, nici cu „a avea“, tine de transcendenta. A invia inseamna sa traiesti cu  o bucurie nespusa pe aceasta lume, sa te bucuri zilnic de paharul plin cu apa pe care ti l-a dat Dumnezeu, sa te bucuri de creatia pe care a facut-o Dumnezeu cu tine si sa retraiesti din punctul asta de vedere tot ceea ce-ti da
Dumnezeu. Este o bucurie normala a firii. Lucrul asta se obtine foarte greu, pentru ca lumea cade in „a avea“, in realizare. „A invia“ nu exclude „a avea“, nu exclude „a fi“. „A invia“ inseamna a  redirectiona toate aceste lucruri in sensul vietii tale, adica stii ca esti trecator pe acest pamant si, din perspectiva acestui lucru, esti mai putin obraznic, mai putin indraznet, nu faci rau, pentru ca tu ai o vulnerabilitate, ai un pasaj. La noi, clonele astea care-au iesit, din Comitetul Central au iesit, saracele, cu o mostenire genetica fundamentala: sunt nemuritori si iresponsabili. Ei nu mai au viitor, pentru ei tara este circumscrisa intre nepoti si mama soacra, pe ei nu-i mai intereseaza ce se intampla cu România peste douazeci de ani. Pe mine, Dan Puric, ma intereseaza. Si nu numai pentru copilul meu, ci pentru cei care vor urma, pentru ca si ceilalti, dinainte, care au murit in puscarii sau pe front, au murit si pentru prezentul nostru. Au murit si pentru pamantul lor, caci erau proprietari legitimi, autentici. Structurile astea naturale, de instinct, au fost debusolate, de ideologie, de abstractiuni, dintr-o data pamantul proprietarului a fost luat si a devenit
proprietate comuna.

Marea Dragoste / Tango: Apoi proprietatea a fost din nou impartita?

DAN PURIC: Dupa ’89, securitatea a venit si a improprietarit alti oameni. Pe pamantul tatalui meu si al bunicului meu, de la 1870, sunt o mana de securisti pe care nu-i poate da nimeni afara. Deci eu nu am proprietate, sunt o sluga la stat care se numeste prestator de servicii culturale si artistice. Mostenirea tatalui meu, facuta de generatii de oameni
care-au muncit, este fraudata legal. Eu sunt dator sa marturisesc lucrul acesta, sa-l spun si sa caut sa lupt, nu cu orice mijloace, ca nu fac eu revolutie, dar cel putin sa marturisesc, sa arat ca ei sunt ilegitimi. Asta inseamna a fi viu. Noi suntem inconjurati mai mult de morti vii.

Mi-am sacrificat viata personala iubind foarte mult

Marea Dragoste / Tango: Poate un om care nu e implinit in dragoste sa reuseasca in profesia lui? Aceste lucruri se intrepatrund sau trebuie sa alegi unul dintre ele?

DAN PURIC: Eu personal cred ca mi-am sacrificat viata personala iubind foarte mult. Nichita Stanescu spunea ca „soldatul si artistul n-au viata personala“. E un foc care te arde, o patima. Dar niciodata n-am fost egoist, sa inlatur femeia de linga mine, dimpotriva, am atras-o spre mine, dar aici poate sa fie norocul sau ghinionul unui artist. Ca poate gasi o femeie cum era sotia lui Cézanne, care numai ea avea rabdare sa-i pozeze, pentru ca el picta atat de greu si-atat de mult, ca-i fugeau toate modelele. Ea invita oameni la masa, sa spuna cat e de genial, el nefiind recunoscut  de critica vremii. Ea nu era un factor de decizie critic, dar il iubea atat de mult, incat femeia devenea altar. cand un artist are o asemenea sansa, feminitatea traieste in registrul tainei, al unei maternitati prelungite. Cand nu are aceasta sansa si fiecare trage numai pentru el, apar frustrari, apar gelozii. Gelozia patologica este un lucru care omoara, care distruge, unul il suspecteaza pe celalalt de lucruri la care nici macar nu s-a gandit. Aceasta prea mare grija de tine si negrija fata de ea sau de el duce la ceea ce se intampla acum. Nu pot sa generalizez, pentru ca oamenii sunt oameni, fiecare cu ale lui, dar, in ceea ce ma priveste, stiu ca niciodata nu am pus arta mai presus de dragostea mea si poate ca din cauza asta am avut de patimit. Eu sunt nascut cu grija fata de femeie, dar, ca la Shakespeare, „soarta unei glume nu depinde de gura care-o spune, ci de urechea care-o asculta“. Un om poate sa interpreteze acest lucru ca pe o slabiciune si-atunci totul se distruge. Lucrul acesta mi s-a intamplat in viata cu elevi de-ai mei, oameni pe care i-am invatat. Si in momentele de mare tristete, ma refugiam in sufletul marilor mei maestri, care, la fel, erau tristi, pentru ca, dupa o viata intreaga de traume de genul acesta, spuneau: „Dane, cati am crescut si cati au iesit deformati“. A sta langa un maestru, a sta langa femeia iubita e o arta. Intr-un fel, lucrul acesta face parte din afinitate. De exemplu, cu maestrul Dem Radulescu n-am discutat de prea multe ori in viata mea, dar ne iubeam amandoi extraordinar. Chiar in distante. Stii cum se zice, „distanta pentru dragoste este ca vantul pentru foc. Daca dragostea e mare, o inteteste. Daca nu, o stinge“. In clipa in care incep discutiile, lucrurile nu mai sunt bune. Discutia, falsa terapie prin discutie e doar o amanare a sentintei.
Psihologia este numai o intelegere reductiva a omului. Ceea ce este frumos este spovedania in fata unui parinte duhovnic, spovedania in fata iubitei tale si reciproc. E o arta, un miracol si un risc pe care ti-l asumi.

Marea Dragoste / Tango: Spuneati ca v-ati nascut cu dragostea pentru femeie. De unde invata un copil, un baiat, dragostea pentru femeie, de la mama lui, de la tatal lui? Sau se naste cu ea?

DAN PURIC: Tu le stii pe toate acestea fara sa ma-ntrebi, dar intrebi pentru ca esti roaba intrebarilor celor din jur. Fara sa vrem, suntem contaminati de curiozitati, in loc sa fim contaminati de mirari. Tu, ca femeie, stii ca lucrurile acestea se transmit undeva, dincolo de educatie. Eu ma mir de ceea ce mi-a transmis mama mea. Daca ma uit in spate si o vad pe mama, ca femeie, de cand eram mic, este acel ceva pe care nu-l pot descrie in cuvinte, care-mi contureaza si maternitatea, si femeia. Dar, in acelasi timp, l-am vazut si pe tata cum se comporta cu ea. Era medic si l-am vazut cum consulta o femeie… Tatal meu, plasat in epoca de azi, ar fi o aberatie la fel de mare cum sunt eu. Intr-o masina arhiplina, pe vremea lui Ceausescu, cu oameni redusi la conditia biologica, ingramaditi pe scara, care se duceau la serviciu, tata, care avea sansa sa mearga pana la capat, la 6 dimineata, om la 70 de ani, se scula in picioare si spunea: „Duduita, luati loc.“ Lucrul acesta era aberant, era donquijotesc, se mira si biata femeie, plus ca ceilalti nu intelegeau nimic. Eu il intelegeam, fara sa-mi explice atunci cand ne dadeam jos din masina, ca trebuie sa dau locul unei femei. Este acea contaminare care se face intr-un mod surd si, daca vrei, printr-un canal dumnezeiesc. Daca vrei, o numim, in termenii nostri stiintifici, gena, dar e ceva mai mult. Cum imi spunea mie Bibanul, „Gica, depinde ce-ti toarna stramosul in cromozom“, rizind de toata chestia asta. Pentru ca nu conteaza nici educatia, daca tu esti nascut in alta fire… De obicei, se spune ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intr-un anumit fel, noi toti suntem dupa chipul lui Dumnezeu. La asemanare lucram toata viata. Dar exista si chipuri mutilate. De asta, Biserica, in intelepciunea ei dumnezeiasca, nu ataca homosexualii.

Marea Dragoste / Tango: Ati cunoscut asemenea oameni? Cum v-ati purtat cu ei?

DAN PURIC: Sunt oameni, ii intalnesti peste tot, si in biserica. Eu am avut colegi, oameni de o inteligenta si o sensibilitate extraordinara! Cum sa te comporti cu ei? Reductiv, limitativ? Nu esti crestin! Biserica se opune si condamna pacatul homosexualitatii, nu individul care a cazut sub pacat. Ei sunt niste oameni care s-au nascut cu o boala, dar sunt oameni. Lucrul acesta trebuie creat cu intelegere, cu condescendenta, pentru ca, altfel, se ajunge la schizofrenie, la manifestari stradale. Noi nu suntem Europa Occidentala care-si propune, in schizoismul ei comportamental, sa inlocuiasca ideea de mama si de tata cu o autoritate parentala. Ei dizolva prin legislativ ideea de mama si de tata, ca un copil sa poata fi adoptat de un cuplu de homosexuali, iar viitorul acelui copil din punct de vedere sexual se stie care este. Marele, uriasul lucru pe care putem sa-l dam Occidentului se numeste lectia normalitatii. Nu intr-o habotnicie, ci cu grija, cu condescendenta, trebuie sa coabitam cu ei, sa le explicam ca lucrul acesta nu se poate, este impotriva firii, ca n-are nimeni nimic cu ei si ca trebuie terminat cu terorismele acelea in care oameni de o mare sensibilitate erau bagati la puscarie daca erau homosexuali. Ei nu trebuie bagati in norma de viata a normalitatii, pentru ca atunci noi ne distrugem reperele crestine. De asta, Biserica a reactionat foarte bine, nu a iesit in strada, s-au dus si s-au rugat. Ce-a facut Patriarhul, sa-i dea Dumnezeu sanatate! A facut ca un bunic din ala care-si cearta copiii. „Am copil care nu mai asculta“. Cand nu mai asculta, te duci in fata icoanei, ingenuchezi si te rogi. Si Dumnezeu lucreaza.

Marea Dragoste / Tango: Va simtiti vreodata singur?

DAN PURIC: Nu. Numai oamenii fara Dumnezeu se simt singuri. Imi aduc aminte de o chestie nemaipomenita: Meister Eckhart, unul din marii mistici ai Europei Occidentale a secolului al-XII-lea, se spune ca statea singur sub un copac. Si a venit la el un discipol si l-a intrebat: „Maestre, de ce stati singur?“ Iar el i-a raspuns: „Nu eram singur, dar acuma sunt“.

Interviu de Alice Nastase Buciuta, Fotografii: artista / Marea Dragoste, publicat in Revista Tango nr. 25, iulie 2007