– Mama, tu ai putea sa stai atat de departe de mine si sa ma vezi asa de rar cum face tata, m-a intrebat Maya acum cativa ani.
– Nu, mama! Doamne, cum sa pot asa ceva?!…
-Vezi, tata e puternic- a conchis ea, iar replica m-a lasat fara cuvinte.
A devenit bancul preferat al gradinitei la care mergea Maya, iar teacher Lili de la Mell il povestea tuturor mamicilor.
Mi s-a parut nedrept, incorect sa creada ca tatal ei e mai puternic decat mine. Am retrait toate noptile in care ea era bolnava si el in alta parte, toate diminetile in care m-am trezit sa o pregatesc pentru gradinita, toate serile in care am adormit-o si i-am citit povesti, toate vizitele la stomatolog, toate ocaziile in care am refuzat invitatii in cluburi, la petreceri, intalniri. Ca sa-mi spuna acum ca el este cel puternic, iar eu sunt slaba si incapabila sa stau departe de ea si sa o vad atat de rar.
Apoi mi-am amintit ca Maya era exact ce mi-am dorit: un copil cu suflet intreg, pe care sa nu-l implic cu nimic in problemele noastre nerezolvate. Mi-am amintit cat de mult mi-am dorit-o si cum eu am fost cea care a purtat sarcina. Si cum m-am simtit cea mai norocoasa femeie din lume cand m-am uitat la testul acela cu doua liniute gandindu-ma: Sa-i spun, sa nu-i spun… Oare cum o sa reactioneze? E momentul potrivit? Sper sa-si doreasca si el…
Plecand de la momentul acela in care aflam ca suntem insarcinate si ne apartine exclusiv decizia de le spune asta si altora, am dezvoltat o teorie: cred ca FEMEIA nu este insarcinata doar sa aduca pe lume copii. Ea primeste o sarcina pe care o duce singura 9 luni. Nu stiu de ce unele femei cred ca sarcina lor dureaza doar 9 luni. Eu cred ca un copil ramane sarcina femeii pana la capat si trebuie sa-i poarte grija toata viata. Asa cum Fecioara Maria a ramas langa copilul cu care a fost insarcinata, impotriva intregii lumi, uneori avand pe cineva langa ea, alteori nu. Unele dintre noi au norocul sa-l primeasca pe „Ïosif”( un tata responsabil si prezent in viata lor si a copiilor lor), altele nu.
Au fost momente in care l-am urat pe tatal copilului meu din toata fiinta mea. Au fost zile in care as fi vrut sa dispara din viata mea pentru totdeauna. Dar mi-am inghitit toate cuvintele nepotrivite, am tras aer in piept si m-am gandit la un singur lucru: daca mie mi se intampla maine o tragedie, copilul meu va ramane cu el. Si am incercat sa-mi imaginez cum isi face copilul meu bagajul si se muta cu un om despre care a auzit numai mizerii, pe care il considera cel mai mare dusman, barbatul pe care mama ei il urase si pe care, la randul ei, a invatat sa-l urasca. Nu m-a lasat sufletul sa-i fac asta. Si chiar daca pe mine ma zgaria fiecare cuvant nerostit, chiar daca fiecare jignire inghitita imi statea in gat, ea a auzit in fiecare zi ca tatal ei e minunat, ca sigur nu reuseste s-o vada mai des doar pentru ca e foarte ocupat, altfel ar cauta-o in fiecare zi si ca singurul motiv pentru care nu raspunde la telefon este pentru ca i s-a descarcat bateria.
N-a fost usor sa-mi reprim toate insultele pe care i le-as fi adresat, sa-mi ascund nemultumirile si sa-mi fardez lacrimile. Mi-am urlat greutatea in masina, cu muzica data la maximum in difuzoare. Le-am interzis tuturor celor din apropierea mea sa spuna vreun cuvant urat despre el sau sa faca vreo afirmatie nepotrivita. I-am construit o imagine la fel de frumoasa ca aceea pe care o vedeam in ziua in care mi-am dorit un copil cu acel barbat. Si asta a ramas imaginea mea despre tatal copilului meu.
Ura dintre noi s-a stins. I-am dat timpului timp sa ne iertam si azi copilul meu are o relatie minunata cu el. Eu stiu ca, in afara de mine, nimeni nu o iubeste pe lumea asta mai mult decat el. Ca orice-ar fi fost intre noi, el e tatal copilului meu si ar face orice pentru ea. Iar Maya are dreptul sa fi crescut cu sufletul intreg: libera sa-l iubeasca la fel de mult cum ma iubeste pe mine.
Viata mi-a dat multe exemple. Prietena mea draga a respectat dorinta fetitei ei de a locui cu tatal la 600 de km distanta, chiar daca ea avea custodia copiilor. Fetita ei a considerat-o pe ea cea puternica si a dorit sa ramana sa-si sustina tatal. Eu i-am stiut prietenei mele toate framantarile, toate noptile nedormite, i-am vazut ochii plansi in fiecare dimineata, i-am fost aproape ani intregi in care ea a trait toate grijile unui parinte fara a putea fi langa copilul ei. Cunosc un barbat care, desi nu locuieste impreuna cu copilul lui, traieste zilele fara el asteptand intalnirile stabilite printr-o sentinta judecatoreasca.
Si-atunci nu pot sa nu ma intreb: Care dintre noi e cel puternic? Cine imi da mie dreptul sa dau verdicte, de ce ma cred eu superioara? De ce cred eu c-ar trebui sa-mi fac altar? Habar nu am. Nu am de unde sa stiu nici ce-a fost in sufletul lui cand a plecat, nu am eu dreptul sa judec. EU am primit o sarcina. Si-am inteles ca o mama nu e insarcinata doar noua luni, ci ramane insarcinata toata viata! Si ca sarcina mea e sa am grija nu doar la ce mananca, unde doarme sau cu ce se imbraca, ci tot in sarcina mea intra si sufletul ei. In sarcina mea cade ca ea sa-si iubeasca tatal.
!!!!!!!!!Un articol frumos, o poveste de viata pe care ati ales sa o impartasiti. DAR Permiteti-mi sa va spun pentru ca asa este corect pt cei care citesc, ca fiecare om are o alta poveste de viata si NICIODATA aceeasi chiar daca diferentele sunt mici… si atunci este foarte important sa nu aplicam aceeasi metoda!!asta in toate domeniile…mereu trebuie contextualizat si adaptat orice in viata. fiecare tata vine cu alte reactii, alt comportament, alte dorinte..putem vorbi de iubire ca si o valoare pentru ca este foarte importanta dar de aici pana la ceea ce povestiti e cale lunga!!!!!!!!! copilul nu trebuie sa stie de necazuri ca sa nu dezvolte frici, frustrari etc dar poate sa ii respecte decizia de a pleca si copilul poate sa se comporte frumos, noi ca mame sa avem atitudine neutra, in nici un caz de ura dar nici sa ne mintim copiii! De ce nu i-ati explicat ce inseamna PUTERNIC cu adevarat? vreti mai tarziu sa creada ca iubitul ei care o va parasi e PUTERNIC? sunt multe de spus dar nu e spatiu..important e sa intelegm ca adevarul e suprem si sa nu ne pierdem printre vise si cosmaruri… o viata frumoasa sa aveti, asa cum este ea, incercati luptati si bucurati-va de partile bune, intotdeauna exista si parti MAI PUTIN BUNE, E NORMAL…
Ma regasesc aici, desi am facut exact pe dos. Spovada publica: l-am discreditat in mod constant pe tata, ca sa le arat celor patru fii ai mei ca asemenea comportamente sunt gresite.
Am aflat prea tarziu, ca IUBIREA E MAI IMPORTANTA DECAT SA DOVEDESTI CA "EU AM DREPTATE".
Impresionant de frumos scris.
Si in cele din urma reiese ca mami a fost cea mai puternica pentru ca a stiut sa lupte cu ea insasi pentru copil.
Desi nu-i important cine-i cel mai puternic, nu este o competitie, ramane atat de adevarat faptul ca mama este cea care ii este alaturi copilului chiar si dupa varsta majoratului si asta nu neaparat datorita unei despartiri, ci si datorita faptului ca uneori trebuie sa facem sacrificii care ne tin departe de copii, pentru a le oferi acestora o viata mai buna.