Cu mana stanga ti-am intors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, in arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
O, tinde-ti mana stanga catre ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.
Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii.
In ochii tai cu luna ma rasfrang
… si ai putea, uitand, sa ne strivesti in gene,
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stang.
Categorii:
Cea mai frumoasa poezie