S-au împlinit zece ani de când actrița și regizoarea Daniela Nane, împreună cu pianista Ioana Maria Lupașcu, au creat și au început să dăruiască publicului o bijuterie de spectacol: “Pianul cu poeme”.
La început, întâlnirea lor s-a numit “Dor de dragoste”, iar scena Filarmonicii George Enescu le-a găzduit muzica și recitarea în marea sală a Ateneului, pe 17 martie 2012. De atunci spectacolul s-a așezat din ce în ce mai bine, mai înalt, mai aproape de desăvârșire. Numele “Pianul cu poeme” s-a făcut cunoscut. Spectacolul a ajuns aproape pretutindeni, în țară și în lume. Și n-a existat un om care să-l vadă și care să nu plece din sală mai nobil și mai luminos decât venise.
Ce poate să se întâmple, însă, la un spectacol cu doar două eroine și un pian pe o scenă?! Fără intrigi, fără zorzoane, fără trupă de dans, fără cor, fără coregrafie, fără butaforie? Pe cine l-ar mai putea impresiona muzica – unui singur pian – și poezia – unei singure voci – într-atât încât să-și pună masca pe față și să meargă la spectacol?! Sunt întrebări firești, într-o lume a marilor ezitări, a îmbulzelii ofertelor artistice și a foarte deselor noastre amânări. Totuși, cine a fost la “Pianul cu poeme” are și răspunsurile, mai îndreptățite, mai limpezi și mai curajoase decât orice îndoieli. Și o petală de veșnicie în plus așezată în spațiul sacru al inimii.
Daniela Nane recită poeme splendide, unele cunoscute, dar căpătând o nouă viață prin inflexiunile glasului ei; altele pe care nici cei mai îndărătnici căutători și cunoscători de poezie nu le știau până acum, și care vin către public ca daruri neasemuite, căci unde, Doamne, mai ai șansa să asculți poezie în primă audiție?! Daniela Nane are nu o voce, ci mai multe, care-și strunesc nuanțele când în registre grave, când în tușe jucăușe, când în jocuri de adâncimi și înalturi care țin emoția publicului pe palme, sau, mai degrabă, pe aripi, poeme care înfățișează dragostea cu toate chipurile ei, îndrăgostirea curată, iubirea pătimașă, dragostea îngenuncheată, poveștile cu finaluri sfâșietoare sau acelea care se așază sub semnul sfânt al lui “întotdeauna”, fie ele omenești, fie dumnezeiești.
Nici Ioana Maria Lupașcu nu are doar două mâini și nici un singur fel de a atinge clapele pianului. Harul ei de mare pianistă purtată de destin în școlile celor mai mari maeștri și pe scene dintre cele mai exigente e așezat nu numai într-un repertoriu de-o frumusețe dumnezeiască, trecând prin Rachmaninov, Chopin, Piazzolla, Satie, Massenet sau prelucrări folclorice românești, ci și în potriviri ale interpretărilor care să prelingă emoția din vers în emoția din sunet și apoi s-o întoarcă spre public.
Și mai e un secret, pe care cele două artiste nu îl dezvăluie, dar pe care cei ce au avut șansa să revadă “Pianul cu poeme” l-au aflat. Niciun spectacol nu este identic cu celălalt, întotdeauna protagonistele schimbă ceva, așază în deciziile artistice ceva anume ce răspunde energiei publicului din acel loc, din acel timp, din acel dor, din acel suflet.
Aș vedea “Pianul cu poeme” iar și iar, ca într-o beție de frumusețe. Aș mai plânge o dată, aș mai râde o dată, m-aș mai minuna de o mie de ori de cum se așază harul acolo unde e chemată nu doar arta cea mai înaltă, ci și credința cea mai strălucitoare, aceea care rotunjește până la desăvârșire cuvintele în poeme, sunetele în muzică și lacrimile de bucurie și de înălțare în aplauzele publicului.
UPDATE: “Pianul cu poeme” se va juca și pe 16 aprilie 2022, la Sala Media a Teatrului Național București.
Fotografii Biblioteca Județeană Ialomița
Pingback: Pianul cu poeme și aplauzele cu lacrimi de Alice Năstase Buciuta – Ioana Lupascu