fbpx

Liza Panait: N-ai 90-60-90? Asta nu te condamna sa umbli sleampata!

de

Am dat peste hainele Lizei Panait acum cativa ani, intr-un magazin din Munchen. Mi-au atras atentia mai ales bluzele de pe umerase fiindca aveau o linie mult cunoscuta mie. “Ia uite ce succes au iile romanesti la nemti!” mi-am spus in gand si am intrat sa vad despre ce e vorba. Am constatat ca era vorba taman despre niste ii românesti. Get beget. Facute de Liza.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

De la Bucuresti la Munchen

In afara de magazinul Casei Vili din Bucuresti, de pe strada Tunari, Liza Panait si-a deschis, cu ajutorul unei prietene, un magazin intr-o zona centrala a Munchenului. Hainele sale au ceva exotic pentru nemti, asa ca multe castiguri ale firmei vin de acolo. Initial nu-si propusese sa-si extinda afacerea dincolo de gardul Capitalei, dar i s-a ivit oportunitatea aceasta, o prietena plecata in Germania a rugat-o sa puna la cale impreuna afacerea si atunci a acceptat. De curand si-a deschis un magazin si in cadrul unor galerii comerciale de la Bacau. A fost tot o ocazie la care nu se gandise, dar care s-a dovedit bine venita. Si de atunci, oricat de greu ar parea, se tot gandeste sa-si extinda bisnisul la nivelul intregii tari. Oricum are cliente care vin de peste tot sa-si cumpere haine de la Casa Vili a Lizei Panait.   

 

Natural, natural, mereu natural

Liza Panait a reusit sa faca o afacere de succes pentru ca n-a pornit de la aceleasi premise pe care le-au luat in calcul majoritatea creatorilor de moda. Inaintea gandului ca hainele sale trebuie sa fie absolut spectaculoase si sa fluture irezistibil pe trupurile unor manechine care au un metru optzeci si cincizeci de kile, Liza Panait a hotarat ca orice femeie, chiar daca are un metru jumate si ceva kilograme peste greutatea ideala, are dreptul sa fie eleganta si sa aiba ambitia de a-si indesa in sifonier haine frumoase, care s-o avantajeze si sa-i ascunda defectele. “N-ai 90-60-90? Asta nu te condamna sa umbli sleampata!” a hotarat ea si s-a decis sa le-o demonstreze femeilor.

Si a mai decis ceva. Intr-o lume grabita, in care femeile n-au timp sa-si calce cu grija hainele, deci ajung sa prefere materialele artificiale care nu cunosc viciul sifonatului, ea s-a incapatanat sa nu foloseasca decat materiale din fibre naturale. “Mai devreme sau mai tarziu oamenii se intorc la natural, oricat de mult ar cocheta cu chimicalele. Si in alimentatie si in moda si in industria farmaceutica se intampla la fel” spune Liza si sunt nevoita sa-i dau dreptate.

Marile magazine se incapataneaza sa croiasca lucrusoare numai pentru slabanoage. Te uiti la cate-o pereche de pantaloni sau la cate o fustita cat un post-it si pricepi din prima ca ai intrat in locul  nepotrivit, la momentul nepotrivit. Poate daca aveai vreo zece ani mai putin… Chiar daca iti doresti sa fii trendy stii sigur ca n-ai sa gasesti ceva ultramodern pentru ca nu s-au inventat haine ultimul racnet si pentru femeile trecute de 30 de ani, ale caror solduri s-au mai bucalat dupa nastere. Si-atunci ce naiba faci? Liza Panait, designerul casei Vili, te invita la ea si promite sa gaseasca solutii. Cu bunavointa, cu bun simt, cu simt de raspundere, poti gasi solutii convenabile pentru orice in viata.

 
Razboiul care tese visuri

 
S-a nascut la Bolzesti, in Bucovina, si a crescut intr-o casa in care cea mai respectata piesa de mobilier era razboiul de tesut. Bunica, singura care stia sa-l manuiasca, parea un personaj mitologic atunci cand se aseza la lucru si din mainile ei ieseau splendori neasteptate. Fetita cea mica, Liza, nu avea decat patru sau cinci ani cand a inteles ca prefera, decat sa se joace cu papusile, sa stea langa razboi si sa-i desfaca firul bunicii. Isi aminteste si acum ce alta intamplare i-a tulburat frumos visurile. In casa unei matusi bogate din Bucuresti, intr-o iarna inzapezita, Liza isi aminteste cu emotie cum ea si matusa au desfacut impreuna materialele frumoase pe care aceasta le pastra stranse intr-un cufar.

Tot in copilarie s-a produs si mutarea familiei la Bucuresti si, o data cu asta, fata indragostita de panzeturi si-a recuperat sperantele ca va putea lucra in domeniul dorit. Cand era in liceu, petrecea ore intregi tragand cu ochiul la croitoresele din Magazinul Victoria, care croiau haine in fata clientilor. La croitoresele de acolo si-a facut prima pereche de pantaloni, prima fusta, prima rochie si dupa hainele acelea a scos tipare si a inceput sa croiasca ea singura. “N-aveam masina de cusut, tot ce faceam era cusut de mana, in urma acului. Astazi s-ar numi haute-couture”, povesteste, razand. Dupa liceu a facut Scoala Populara de Arta si a inceput sa lucreze, in afara de departamentul de creatie de la UCECOM, pentru Fondul Plastic. Au fost ani frumosi, in care a invatat sa faca tot ce-si dorea si in care se mandrea ca izbuteste sa faca haine frumoase intr-o tara in care toate hainele erau urate. “Modelele pe care le cream eu erau mai complicate si adeseori nu primeau aprobarea sa fie produse in serie, fiindca ar fi iesit prea scump. Dra mie nu-mi parea rau, asta era o dovada ca hainele mele nu seamana a uniforme, ci  au ceva special”.

“Nu trebuie sa stai si sa induri!”

La 19 ani s-a maritat si a  avut-o pe Nicoleta, fata cea mare. Dar n-a avut o casatorie fericita. Dimpotriva. Sotul ei bea foarte mult si le facea zile fripte ei si copilului. In 85 s-a nascut si cel de-al doilea copil, Alexandru, dar femeia impovarata tot mai mult de grija copiilor si a barbatului iresponsabil a inteles ca nu are rost sa continue cosmarul in virtutea unor cutume absurde. Cand copilul cel mic avea noua luni a intentat divortul, si-a inchiriat o casa si s-a mutat cu cei doi copii. Nu mai aveau nimic, sotul oprise totul, dar ea nu a suferit decat din cauza lipsei frigiderului. “Mi se strica laptele si n-aveam ce sa fac, erau cozile acelea interminabile si trebuia sa iau altul mereu, si sa-l arunc pe cel nebaut…” Intre timp, tatal primilor doi copii a murit. Liza spune incet: “Despre morti numai de bine, dar… Nu trebuie sa stai si sa induri nici macar de dragul copiilor. De fapt te descurci mai bine cu un copil si fara barbat decat cu un om care te chinuie si bea si nu te poti intelege cu el. Singurul regret pe care-l am acum,. Privind in urma, este ca am rabdat prea mult. Ca trebuia sa plec mai devreme, sa renunt mai din vreme. Si, ori de cate ori pot, le dau femeilor acest sfat, sa nu astepte prea mult, fiindca lucrurile deteriorate nu se mai repara”.

 
”Cine se mai uita la o femeie cu doi copii?”

Pe cel de-al doilea sot, impreuna cu care a construit Casa Vili si a facut-o pe Maria, lumina ochilor ei, l-a cunoscut cand nu mai spera sa i se intample nimic bun pe plan sentimental. “Nu ieseam nicaieri, nu mergeam nicaieri decat la slujba, acasa si cu copiii in parc. Nici nu-mi faceam iluzii ca as mai putea iubi din nou. Cine se mai uita la o femeie cu doi copii? Si totusi n-a fost asa. Intr-o seara am acceptat sa ma duc, dupa multe rugaminti, intr-o vizita la niste prieteni. Era in 1989. Acolo l-am cunoscut pe Viorel. Era singur, dupa o casatorie ratata. Avea si el un copil, o fiica. In 1991 ne-am casatorit si in 1997 s-a nascut Maria.” Liza e fericita cum n-a fost niciodata in viata ei. Viorel e un barbat bun, iubitor, atent si foarte frumos. Liza povesteste zambind fastacita ca oamenii o tot acuza ca si-a luat barbat mai tanar decat ea. “Nu-i mai tanar decat mine, e cu cateva luni mai mare, doar ca el arata foarte bine…” A cunoscut alaturi de el marea iubire si siguranta caminului pe care n-o avusese niciodata. “Daca suferinta mea de atatia ani a fost pretul pe care a trebuit sa-l platesc ca sa-l intalnesc pe Viorel,  nu-mi pare rau. Inseamna ca a meritat.” Spune Liza cu ochii in lacrimi.

 

“De douazeci de ani port numai haine facute de mine”

Creatoarea casei Vili are mandria ca se imbraca numai cu haine facute de ea. Nu-i intelege pe creatorii de moda care se invesmanteaza din cap pana-n picioare in inventii ale altora. “Eu cred in ceea ce fac, cred ca hainele mele sunt frumoase si bune si felul in care ma imbrac eu insami e o reclama pentru firma mea. De douazeci de ani port numai haine facute de mine. Nu stiu daca e bine sau e rau, dar eu asa fac si sunt fericita. Am primit multe, multe laude de la oamenii pentru care lucrez. Singurul care ma mai si critica e Viorel. El e cel mai cusurgiu, fiindca el este cel mai exigent”.

PRIVESTE CATEVA CREATII ALE LIZEI PANAIT AICI

ACEST MATERIAL ESTE PROPRIETATEA EXCLUSIVA MAREA DRAGOSTE / www.revistatango.ro SI NU POATE FI PRELUAT, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
contact mareadragoste@revistatango.ro
 
 

 

 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Tag-uri:
· · · ·
Categorii:
Personalitati

Comentarii

  • Ma bucur pentru Doamna Liza Panait ca a gasit omul sufletului sau,ca are puterea si simplitatea de a marturisii acest fapt de viata. E un OM special,intr-o lume a creatiei pentru femei normale si care isi traiesc viata fara standarde matematice . Sanatate si numai bine intregii familii !

    aurora revnic iunie 12, 2011 8:19 pm Răspunde
  • Cand faci bine in viata, binele se intoarce la tine tot in viata aceasta, nu pe lumea cealalta. Asta nu stiu oamenii rai, ei cred ca mai e mult pana la judecata de apoi.Dar aceea e dupa judecata de pe lumea asta. Ma bucur mult pentru succesul si fericirea Lizei, mi-ar place sa ma imbrace si pe mine, care, de cand m-am lasat de fumat, am sarit la 90 de kg si nu mai stiu sa ma imbrac.Pup pe Liza, toti copiii ei si pe Viorel. 🙂

    marga5902 iunie 12, 2011 12:59 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.