Premiul Nobel pentru Pace acordat Uniunii Europene (UE) recompenseaza un proiect de pace si democratie de peste o jumatate de secol, intr-un moment deosebit de dificil in istoria sa, in care este fragilizat de catre criza zonei euro.
“Este o distinctie care ar fi trebuit sa fie atribuita de mult timp”, apreciaza Jean-Dominique Giuliani, presedintele Fundatiei Robert Schuman, numita dupa politicianul francez care a depus actul fondator al proiectului, prin declaratia care ii poarta numele, in mai 1950.
Proiectul european “a pacificat un continent al razboaielor, ale caror orori au culminat in secolul XX cu doua dintre cele mai rele ideologii totalitariste si doua conflicte mondiale dintre cele mai teribile”, continua Giuliani.
“Rupand cu aceasta situatie in mod durabil, UE a inventat un lucru care nu exista in istoria umanitatii, (si anume) unificarea pasnica a unui continent” pe baza reconcilierii franco-germane, menita sa puna capat o data pentru totdeauna razboaielor, adauga el.
La peste 62 de ani de la Declaratia Schuman si la 55 de ani dupa Tratatul de la Roma din 1957, care i-a oferit baza juridica, Comunitatea Europeana a Celor Sase state europene initiale (Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda), devenita in prezent o Uniune de 27 de tari, se poate mandri ca a prezidat cea mai lunga perioada fara razboi din istoria tarilor care o alcatuiesc.
Odata cu extinderile spre Est in 2004 si 2007, ea si-a reunit cele doua jumatati despartite timp de o jumatate de secol de catre Cortina de Fier, in timp ce Spatiul Schengen, de circulatie fara pasaport, se ambitioneaza sa isi aseze posturile de vama la fruntarii antice.
UE este in acelasi unul dintre campionii acordarii de ajutoare umanitare si pentru dezvoltare, dar si al luptei impotriva incalzirii climatice. Ea incearca totodata sa joace un rol de mediator in plan diplomatic, in special in cadrul negocierilor asupra dosarului nuclear iranian.
Insa aceste acquis-uri nu ii mai mobilizeaza pe cetateni. Pacea este considerata ca vine de la sine. Euforiei regasirii Estului cu Occidentul i-a urmat “oboseala” extinderii in Europa, spre nemultumirea Turciei, candidat la aderare de 25 de ani, care a inceput de-acum sa isi indrepte privirea in alta parte.
In plan economic, blocul nu mai inseamna prosperitate. El este afectat de o crestere economica slaba in mod cronic, de un nivel ridicat al somajului si de un sentiment in crestere de declin in fata emergentei Chinei, Indiei sau Braziliei, in contextul in care Statele Unite par sa fie dezinteresate de “batrana Europa”.
Respingerea Constitutiei europene in Franta si Olanda, in 2005, doua tari fondatoare, a marcat oprirea vechiului vis federalist. Euroscepticismul castiga teren peste tot, iar de atunci si pana in prezent UE pare ca se afunda in criza.
Noile institutii create prin Tratatul de la Lisabona nu au ajutat cu nimic la relansarea proiectului. Politica Externa si de Aparare Comuna, in special, ramane o himera, deoarece statele membre considera in continuare acest domeniu de competenta lor.
In acest context, aparent interminabila criza a zonei euro, care a izbucnit la inceputul lui 2010, s-a adaugat atmosferei apasatoare. O prabusire a acestui proiect-far ar destabiliza intreaga Uniune.
In opinia unora, ca de exemplu liderul eurodeputatilor liberali Guy Verhofstadt sau ecologistul Daniel Cohn-Bendit, salvarea poate sa vina numai printr-un important salt federalist, menit sa transforme actuala Uniune economica intr-o Uniune politica, inclusiv cu riscul de a face acest lucru doar in jurul unui nucleu dur de tari.
In opinia euroscepticilor, euro si-a dovedit, din contra, esecul. In cel mai bun caz, UE trebuie sa se limiteze la o zona de liber-schimb vasta. In Marea Britanie, se ridica voci care reclama inclusiv un referendum privind iesirea din UE.
