Pe de o parte, cărţi la care râzi şi cazi pe gânduri: Aştept să crăpi (de astăzi în prime time), Două mături stau de vorbă, Ghidul nesimţitului, Orice om îi este teamă (un partid, doi ani şi trei premieri), Noi vorbim, nu gândim, În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi). Pe de altă parte, romane prin care eşti dus în alte vremuri şi locuri: Fluturele negru, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, Cu inima smulsă din piept. Pe de a treia parte, emisiuni radio şi TV. Pe de a patra parte, cam 3000 de articole în peste 20 de publicaţii. Pe de a cincea parte, peste 110 cărţi traduse (şi numărătoarea continuă). Concluzie: are mai multe faţete, fără ca asta să-l facă un om cu două feţe. Radu Paraschivescu munceşte şi trăieşte vesel, în orizontul triadei care-i ştampilează viaţa: scris-citit-vorbit.
Interviu de Simona Preda
Fotografii de Paul Buciuta realizate la librăria Humanitas Cișmigiu
Simona Preda: Volumul Omul care mută norii (Humanitas, 2019) este o veritabilă demonstrație de virtuozitate în ceea ce privește proza scurtă: stiluri diferite, construcții originale, personaje aparte, locuri diferite, situații paradoxale, dramă, jovialitate, joacă de-a timpul… Este mai greu sau mai ușor de scris proza scurtă decât romanul?
Radu Paraschivescu: O să răspund stupid şi contrariant – nu şi infatuat, crede-mă: dacă aş avea timp, mi-ar fi la fel de uşor. Am crezut o vreme că proza scurtă te obligă la nişte ajustări şi rigori peste care poţi sări când scrii roman. Nu mai cred. Şi scriu cu aceeaşi plăcere roman (au trecut mai bine de şapte ani de la ultimul) şi proză scurtă. Ca paranteză, Omul care mută norii e prima mea carte de povestiri în care direcţia principală nu e umorul. În care există râs şi plâns, viaţă şi moarte, euforie şi suferinţă. Revenind, totul ţine de calendar, de timpul prea puţin pentru câte vreau să fac. Împărţit în multe direcţii, nu am fermitatea, poate nici curajul, să renunţ la câteva plase de siguranţă şi să mă ocup doar de scris. Eventual şi de tradus. Mă fâţâi între TV şi articole de sport, între radio şi alte tipuri de articole, între emisiuni şi „demisiuni” (asta sunt emisiunile care nu ies cum mi-aş dori) şi pe urmă mă iau cu mâinile de cap. Când dragul de Dan C. Mihăilescu mi-a evocat primejdia risipirii, l-am auzit fără să-l ascult. Şi uneori îmi pare rău. Ca acum, de pildă, când am două-trei idei de roman şi cât să-mi ajungă pentru patru-cinci volume de povestiri. Numai că omul e vanitos, iar eu sunt, conform ultimelor studii, om. Câţi oameni sunt dispuşi să renunţe la notorietatea obţinută în decenii şi să se retragă în spatele unei tastaturi din care să nu iasă altceva decât cărţi? Câţi îşi asumă condiţia unui confort diminuat şi a unei estompări de contur? Mi-e greu să spun, dar nu mă număr printre ei.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum s-a suprapus Cabris-ul pe care l-ai imaginat pentru personajele tale Annette și Fabien, peste Cabris-ul real, din Provence, pe care l-ai vizitat mai târziu? Ce a rămas, ce s-a schimbat? Despre dulciurile descrise în această proză nu îndrăznesc să te întreb, dincolo de poftă, am trăit un acut sentiment de uimire…
Radu Paraschivescu: A fost o vizită scurtă, mai degrabă o trecere prin Cabris. Fără un răgaz solid al comparaţiei, am făcut doar constatări superficiale. Cabris-ul meu şi cel din realitate coincid în proporţie de şaizeci-şaptezeci la sută, ceea ce nu m-a surprins. E o aşezare cocoţată pitoresc pe un deal, ca atâtea altele, un loc bătut de soare o bună parte din an, cum e toată regiunea, o comună cu obloane bleu la geamuri, cu idilismul pe care-l vede mai degrabă turistul decât localnicul şi cu nişte unduiri ale drumului care te ţin nepregătit pentru nobleţea apusă a unei case vechi, a unei fântâni devenite loc de şuetă, a unor pereţi cotropiţi de iederă, a unei pisici – iartă-mi pleonasmul – leneşe. E un locşor din Alpes-Maritimes cum sunt multe mii în Franţa, un loc cu poezie când aspră, când subtilă. În „Un nas şi o gură”, am construit un Cabris încărcat de învolburări ale vremii, de ostilitatea unor locuitori, de drama a doi marginali care supravieţuiesc în focul prejudecăţilor şi al dispreţului. E un Cabris uneori spectral şi dramatic, „aşezat cu mâna”, cum se spune. Lista de dulciuri din text este o probă de masochism galopant, câtă vreme diabeticul care sunt nu are voie nici măcar să se gândească la asemenea forme ale delirului. Recunosc fără jenă că mi s-a făcut poftă în timp ce scriam. De altfel, o şedere într-o cofetărie franceză e o probă extremă a rezistenţei la tentaţii. Puţini o trec şi ştii de ce? Fiindcă puţini vor s-o treacă.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Există o anumită stare pe care o simți atunci când scrii literatură? Cum ai descri-o și când știi că e momentul ei?
Radu Paraschivescu: Din păcate, pentru mine scrisul de literatură a devenit, din motivele arătate adineauri, o ocupaţie interstiţială. Scriu când nu mă ocup de alte angajamente. Adică mai rar decât mi-ar plăcea. Deocamdată condiţia de full-time writer e doar o aspiraţie fără termen de realizare. Asta vine, desigur, în contradicţie cu ritmul în care îmi apar cărţile. Ajung astfel în situaţia paradoxală a unuia care scrie puţin şi publică mult. Paradoxul e însă uşor de demontat. Pe de o parte, în ultimii ani am publicat şi câteva colecţii de texte răspândite prin reviste, aşa că efortul creator nu a fost atât de mare. Pe de alta, scriu aritmic, dar frecvent, fiindcă nu sunt un om de cafenea, de restaurant, de şuete târzii şi de reverii prelungi. Viaţa mea publică sau mondenă încape pe spatele unei cartele de metrou. Revenind, scrisul mi se pare o plăcere aproape erotică. Scrierea unei pagini frumoase sau a unui dialog dinamic s-ar cuveni să invite la juisare. Exagerez? Unii ar spune că da, alţii ar fi de acord. Şi chiar dacă orgasmul prin literatură e o metaforă, nu mi se pare deplasat să vezi în scris o formă de zămislire. Scriitorii sunt mamele unor texte mai bune sau mai proaste, la fel cum pe lume există copii minunaţi şi copii neizbutiţi. În ce priveşte momentul optim al scrisului, mă îndoiesc că există. Scrii când îţi vine, când ai timp şi – desigur – când ai o poveste de spus. Eu, cel puţin, aşa fac.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ne-ai sedus cu un roman excelent, baroc, rafinat despre Caravaggio. De acum numele tău va fi în permanență legat de genialul artist. În continuare „îți place Roma până la topire și uitare de sine” – chiar și în Fluturele negru am putea considera Roma un personaj. Ultima proză din volumul Omul care mută norii este tot o poveste din acest oraș – de ce te fascinează Roma? A existat un „coup de foudre” personal cu Roma?
Radu Paraschivescu: Mă bucur dacă reuşesc să-l parazitez pe Caravaggio, să ştii. Pe când lucram la Fluturele negru, am avut insolenţa să-mi spun o vreme Radavaggio. Şi, da, aşa este, romanul are două personaje care se ţin unul pe altul în (dez)echilibru: Roma şi Michelangelo Merisi. Prinţesa puturoasă şi pajul pe măsură. Marea cetate şi micul nebun complexat, bolnav, violent, murdar, cusurgiu, cu personalitate dublă, ucigaş şi bisexual, care însă a mutat pictura pe altă orbită prin forţa geniului său. Începând cu clarobscurul şi sfârşind cu felul cum îşi recruta modelele dintre urgisiţii urbei, prostituate, cerşetori şi prăvăliaşi fără dinţi în gură. Desacralizarea picturii a fost revanşa lui Merisi pentru o pictură religioasă în care personajele erau compuse uneori din colţuri şi iradiau mai degrabă complicaţii ftizice decât sfinţenie. Caravaggio a fost împotriva canonului fără să se canonească. Roma l-a acuzat de toate strâmbătăţile pentru felul lui de-a picta şi de-a trăi. Pe de altă parte, Caravaggio-Merisi a fost la un pas să ajungă pictorul oficial al Sfântului Scaun, ceea ce ar fi fost scandalul de pe urmă. Acum, Roma. Pentru mine ăsta e oraşul-capsulă în care încape toată lumea. Roma e – repet, pentru mine – începutul şi sfârşitul. Mi se pare locul suprem, majuscula vieţii noastre, cu toată mizeria de pe străzi, cu toate batalioanele şi catralioanele de turişti, cu toate cozile la care alegi să stai. Nicăieri n-am văzut însă copaci – pinii lui Respighi – cu care poţi să stai de vorbă fără să te creadă lumea nebun. Nicăieri n-am văzut atâtea splendori risipite neglijent peste tot. Nicăieri n-am văzut atâta scorojeală maiestuoasă pe ziduri, atâtea straturi de napolitană istorică şi culturală, atâtea culori care tatonează deopotrivă incandescenţa şi blazarea. Da, a fost coup de foudre. Încă de când am ajuns pentru prima dată de la Fiumicino pe Via di Capo le Case, unde am stat în februarie 2008, am ştiut că, oricât s-ar schimba clasamentele preferinţelor noastre (şi se schimbă întruna), nimic nu va reuşi să detroneze Roma. Şi, spre bucuria mea, n-a reuşit.
Marea Dragoste/revistatango.ro: „Aproape că îmi pare rău că m-am vindecat de candori” – afirmai de curând în cadrul unui interviu. E bine, e rău asta, cum afectează literatura pe care o scrii? Și, în ce fel se manifestă această imunizare?
Radu Paraschivescu: Afirmaţia vine în urma unor dezamăgiri. Două-trei de nepus la inimă, alte câteva previzibile şi una răvăşitoare. I-am dedicat, de altfel, ultimul text din În lume nu-s mai multe Românii, semn că virajele morale pe care le-a făcut persoana în cauză m-au împins în stupoare. Probabil că vindecarea de candori e un alt fel de-a numi înţelepţirea. Ieşi, aproape fără să vrei, din inocenţa adamică, din naivitatea voltairianului Candide, şi vezi altfel lumea. Observi cu ochii tăi, gândeşti – în unele cazuri, nici pe departe în toate – cu mintea ta. Îţi fabrici singur reţetele de viaţă, nu mai preiei mecanic de la cei pe care i-ai crezut a priori înţelepţi, bine intenţionaţi, chiar infailibili. Dar până la urmă e opera vieţii, nu a ta. Şi pe măsură ce înaintezi în vârstă îţi dai seama (eu, cel puţin, îmi dau) cât de mare era ecartul dintre geografia minţii tale şi realitate. De multe ori maturizarea te bucură. În alte rânduri, parcă ţi-ai fi dorit să mai stai o vreme în raiul inocenţei. E şi cazul meu. Am cunoscut câţiva oameni atât de perverşi, încât am regretat că urcasem la pragul de maturitate care mă ajutase să-i „citesc”. Spre norocul meu, lucrurile astea nu se văd şi nu se simt în literatura mea. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, m-aş autoexila din lumea propriilor mele poveşti şi m-aş stabili irevocabil în spaţiul traducerilor. Deocamdată, descopăr – de voie, de nevoie – virtuţile scepticismului (tot vorbeam de Voltaire) şi pe ale mefienţei.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Crezi că un scriitor ar trebui să poată scrie despre orice? – sau, reformulez, orice subiect (oricât de dramatic – violență, moarte, tortură) este susceptibil de a fi convertit în literatură?
Radu Paraschivescu: Sunt două întrebări care seamănă doar aparent. Un scriitor care scrie despre orice seamănă cu un meşteşugar care lucrează la comandă. Da, scrisul este o meserie, iar scriitorul care lucrează în mai multe registre merită apreciat. Jonathan Coe te amuză şi, două pagini mai încolo, îţi rupe sufletul. Dar nici el şi nici alţii nu cred că pot scrie chiar despre orice. Nu l-aş fi văzut pe P.G. Wodehouse scriind despre ororile din gulaguri sau pe György Dragomán despre NBA. Topârceanu a scris şi despre „două fete vesele”, şi despre Turtucaia, dar acolo a fost vorba de o experienţă directă. Scriitorii nu sunt actori, nu prea pot ieşi dintr-o piele ca să îmbrace o alta. Pe actori îi iubim mai ales dacă trec uşor din comedie în dramă şi la loc în comedie, în ciuda prejudecăţilor care-i fixează în insectare categoriale. Jim Carrey, ca să dau un exemplu, ştie şi altceva decât să se strâmbe şi să-i imite pe dinozaurii lui Spielberg. E adevărat, schimbarea de registru nu garantează succesul. (I-am văzut pe Mel Gibson în Hamlet şi pe Armand Assante în Ulise – îmi sângerează şi astăzi ochii şi inima.) Dacă un scriitor nu poate scrie despre absolut orice, pe de altă parte absolut orice este sau poate deveni subiect de literatură. Moartea, violenţa şi tortura despre care aduci vorba au umplut biblioteci, indiferent că a fost vorba de ficţiune sau de memorialistică. Totul e convertibil în literatură: viaţa unei efemeride, fuga după un tren pe care nu-l mai prinzi, un campionat câştigat de Lazio (mă rog, SF, dar tot literatură), naşterea unui copil, drumul prin lume al unui câine care îşi caută stăpânul plecat pe front sau pierderea unei sarcini. Sau să ne gândim la cărţile care sunt simple – dar cât de complicate şi subtile! – dilatări ale clipei sau ale zilei: Pincher Martin sau Ulysses.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Unii actori spun că rolurile nu sunt veșminte pe care le poartă pentru ca ulterior să le abandoneze, ci, dimpotrivă, ele există în ei, de fapt, au existat întotdeauna într-o formă latentă. Pentru a juca un criminal (un arogant, un degenerat, sau un ins fericit), caută criminalul din ei și îl scot la suprafață. În cazul literaturii, lucrurile comportă o logică diferită? Cum se transpune în scris o stare, orice scriitor poate imagina orice personaj sau trebuie să îl locuiască de fapt?
Radu Paraschivescu: E bine că precizezi: „UNII actori”. Nu exclud că s-ar putea să existe şi asemenea dotări ieşite din calapod. Mă gândesc însă că sunt mai degrabă excepţii decât ilustrări ale regulii. M-aş mira, drept să-ţi spun, ca fiecare actor să cotrobăie prin cufărul cu latenţe la fiecare rol cu care viaţa lui reală nu are nimic în comun. N-o văd pe Helen Mirren având o asemenea zestre de latenţe, încât să joace şi roluri de regină, şi de asasin plătit, şi de femeie care se răzbună după o dramă din timpul războiului. Sigur, un actor simte şi poate chiar ştie mai bine cum e alcătuit pe dinăuntru. Pentru mine, care-l văd pe actorul respectiv astăzi în Hercule Poirot şi mâine în Nero, impresia este însă de garderobă în care stau veşmintele rolurilor. La rândul lui, scriitorul nu e nevoit să se identifice cu personajul lui până la locuirea absolută. A, pot exista şi asemenea cazuri, dar nu există o regulă în acest sens. În Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri un personaj al meu este un ucigaş care la un moment dat mănâncă, silit de împrejurări, carne de om. Iar altul e călăul unei închisori. Crede-mă că nu l-am locuit nici pe unul, nici pe celălalt. Sigur, nu există reţete obligatorii. Cunosc scriitori cărora chiar le place să lase indicii autobiografice în personajele lor secundare sau chiar principale. Alţii le lasă fără să-şi dea seama, în absenţa oricărui pariu ludic cu cititorul.
Marea Dragoste/revistatango.ro: De fapt, cât de mult din toate personajele create este autorul? Poate exista un personaj care să fie complet absolvit de ceva din identitatea autorului? Sunt personajele sută la sută libere?
Radu Paraschivescu: Mi se pare că, precoce cum mi-e felul, tocmai am răspuns la întrebarea asta adineauri. Din punctul meu de vedere, cele mai multe personaje ale unui roman sau ale unei povestiri sunt libere, nu le ţine nicio chingă legate de autor. Lucrurile stau altfel în privinţa protagonistului. Impresia mea este că aportul autobiografic – atâta cât este – aici trebuie căutat, la personajul principal, la cel pe care se sprijină cartea. Cel puţin în Omul care mută norii, de care am vorbit la început, asta e logica de construire a protagonistului câtorva dintre povestiri. Literatura nu fotografiază viaţa, doar îi preia o parte din conţinut, îl prelucrează şi-l pune în pagină sub o formă schimbată. Şi mă îndoiesc că am ajunge departe încercând să-l găsim pe Cervantes din Don Quijote (sau din Sancho Panza, sau din Dulcineea), pe Hardy din Tess sau pe Agatha Christie din Miss Marple. Ca să nu mai vorbim de literatura care suspendă pe deplin realitatea şi e doar un produs al imaginaţiei.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Prima dată am aflat despre romanul despre Franța (pe care urmează să îl termini, ai promis!), în urmă cu vreo doi ani, când ne întorceam de la o emisiune. Mă prefac că nu am aflat faptul că nu mai vrei să vorbești despre el, așa că te întreb cu candoare – de ce Franța și, nu ne mai ține în tensiune, care este povestea lui?
Radu Paraschivescu: Dacă i-aş şti povestea, Simona, ai fi printre primii care ar afla-o. Ştiu doar o parte. Mai ştiu că dacă în Astăzi este mâinele… personajele principale erau un cântec şi foamea (pe al doilea prea puţini l-au descoperit ca personaj), aici personajul principal va fi un pod: Pont Valentré din Cahors, un oraş care apare de câteva ori pe harta muschetarilor mei iubiţi. Am văzut oraşul şi podul cu doi ani şi jumătate în urmă, într-un concediu din Périgord, şi mi-a încolţit imediat ideea unei poveşti. A unui roman care se va chema probabil Podul diavolului, va avea un sâmbure faustic şi va uni trecutul de secol al paisprezecelea cu prezentul viu, straniu, uneori inexplicabil şi însângerat. Cu blesteme, cu superstiţii, cu indicii literare în folosul… gata, m-am aventurat prea mult. Cele două registre narative ale romanului vor fi diferite şi adecvate perioadei istorice. Mult mi-ar plăcea să termin Podul diavolului în aşa fel încât să poată apărea la Gaudeamus, dar, după cum m-am destăinuit deja, scriu pe apucate şi uneori cu spatele la zid. Nu cred că eşti învăţat să procedezi aşa la cursurile de scriere creativă. Dimpotrivă.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dincolo de hedonismul actului lecturii, de plăcerea pură de a citi, crezi că citind, devenim mai buni, mai toleranți, mai înțelegători? Are literatura forța să ne reconfigureze (și) moral și etic?
Radu Paraschivescu: E utopie pură să crezi aşa ceva, îmi pare rău. Am cunoscut destule jigodii citite, destule lichele cu sensibilităţi artistice, destui monştri cu lecturi la zi. Lumea politică, la rândul ei, e plină de aşa ceva, inclusiv cea din România (poate nu contemporană). Reforma etică şi morală prin citit e o propunere nobilă, dar nimic mai mult – o spun cu tristeţe. Pentru mine cititul e în primul, al doilea, al treilea şi al patrulea rând o plăcere. O plăcere formidabilă, la care n-aş renunţa niciodată. Abia pe urmă e o sursă de informare. Şi mă tem că o carte, oricât de bună ar fi, nu te face mai tolerant şi nu-ţi îndreaptă şira spinării. Literatura are o forţă de seducţie uriaşă, asta da. În schimb, valenţele ei de pedagog etic mi se par străvezii. M-aş bucura să mă înşel, ce-i drept.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și atunci, de ce nu se mai citește?
Radu Paraschivescu: Din două motive mari şi late. Primul: fără carte se poate trăi. Mai sărăcăcios din punctul de vedere al unora ca noi, foarte bine din punctul de vedere al celor care n-au făcut asta niciodată şi nu sunt dispuşi să încerce. Dacă n-ai mâncare şi apă, nu trăieşti. Dacă nu faci sex, te ofileşti, te strâmbi şi te cureţi mai repede. Dacă nu beneficiezi de lumină, la fel. În schimb, dacă nu citeşti, nu ţi se întâmplă nimic dezastruos. Nu ţi se schimbă semnele vitale, nu faci ruptură de splină, nici pete de ficat pe mâini. Duci o viaţă mai searbădă, spunem noi, dar o facem judecând în locul lor. Or, pentru ei viaţa e bună aşa cum şi-au amenajat-o. Al doilea motiv: spre deosebire de trecutul ştampilat de indigenţă, acum gama formelor de loisir s-a diversificat enorm. Înainte citeai şi din lipsă de opţiuni. Acum ai totul la îndemână: reţele de socializare, viaţă de noapte, internet, turism internaţional etc. Cititul pierde teren, mai ales într-o ţară care încă nu pare să-şi fi încheiat demersurile de recuperare a bucuriilor refuzate în comunism.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ultima întrebare este un exercițiu de imaginație, de provocare: dacă un licean ar fi interesat (utopic vorbind) de o „rețetă” pentru a scrie bine, ce ar trebui să cuprindă ea? Și, mai ales, ce nu ar trebui să cuprindă ea?
Radu Paraschivescu: Ar trebui să pornim de la presupunerea că liceanul nostru se exprimă într-o limbă vie, nuanţată şi corectă – în scris şi prin viu grai. Ar trebui s-o însoţim cu presupunerea că e un tânăr căruia îi place să citească. Sigur, e posibil să scrii excelent şi fără să fi citit o pagină, dar asta te cazează dintr-odată pe palierul geniilor, unde, după cum ştim, nu prea e înghesuială. Dacă aceste două presupuneri se confirmă, singurele mele sugestii pentru scriitorul aspirant sunt: 1. Să nu se descurajeze după un eventual prim eşec. 2. Să nu încerce să scrie pe placul tuturor. N-ar avea cum şi n-ar face decât să-şi amărască zilele inutil. E imposibil să obţii admiraţia unanimă în ale scrisului. Nimănui nu-i plac toate cărţile pe care le citeşte şi toate filmele pe care le vede. Nici mie, nici ţie. Nici tânărului nostru. Şi-atunci, de ce să nu se conformeze principiilor şi regulilor care operează pentru toţi ceilalţi?
O delectare interviul! Mulțumesc!